Într-o duminică dimineață, după slujba de la biserică, când oamenii se adunau „la porunci” în piața din fața primăriei, am auzit de la un bătrân un oftat cât un îndemn: „de-ar veni Paștele mai repede, să vină oierii acasă și să putem lua o hotărâre”.
Nu îmi mai aduc aminte despre ce trebuiau să hotărască locuitorii celui mai mare sat din țară, Jina. Când acasă rămâneau doar văcarii, cei mărginiți în înțelegerea lumii de dincolo de hotarele Sibiului, primarul aștepta ca roata timpului să îi aducă înapoi pe oieri. Sigur, de Paște și de Crăciun, în rest, doar la vreo nuntă, botez sau înmormântare mai reveneau în sat.
Coborâți parcă dintr-o baladă perpetuă, oierii plecau după Sf. Dumitru cu turmele la iernat. Cunoșteau țara ca niște doctori în geografie economică, știau să încheie învoieli bune cu proprietarii terenurilor pentru iernat, se orientau pe drumurile pentru transhumanță fără Waze sau Google Maps.
Hotărârile importante nu se puteau lua decât cu oierii, pricepuți în afaceri și deschiși spre înțelegerea lumii aflată într-o continuă schimbare. Văcarii, priponiți în grajdul din spatele casei și în veșnicia satului, nu puteau depăși Mărginimea Sibiului fără teama că cineva le va fura calul.
Anii au trecut peste țară ca apa. Nu au lăsat aparent nici o urmă, doar dungi pe garduri și pe case, dar prostia adusă de apa tulbure a păgubit obștea, iar ticăloșia salvatorilor, ca un mucegai, a cuprins toate părțile văzute și nevăzute ale traiului de zi cu zi.
Trădarea și hoția, boli de care văcarii au încercat să se ascundă în spatele porților înalte ale caselor, au fost luate în piept de oieri, așa cum au făcut dintotdeauna cu animalele sălbatice.
Cei care s-au simțit copleșiți, s-au dedat și ei la luptă mârșavă, ceilalți, pe care părinții din tablourile atârnate pe pereții caselor bătrânești le aminteau cu dojană de „porunci”, au cedat și luat calea pribegiei.
Peste cinci milioane de „oieri”, cu turmele în suflet, ca niște corăbii de conchistadori, au plecat din România în lumea largă. Singuri la început, îndemnați mai târziu, s-au împrăștiat peste tot. Nu mai au oi nici măcar când se chinuie să adoarmă, dar au speranțe că animalele sălbatice care i-au hăituit să plece in pribegie vor dispărea într-o bună zi, iar ei se vor putea întoarce pe drumurile știute acasă.
„Oierii” simt că patria nu este acolo unde este bine, ci unde sunt înmormântați și bunul și maica și babu, toți înțelepții care le veghează din cer viața și lupta printre străini. Patria lor este dor, este cântecul copilăriei, este zăpadă peste sufletul chinuit de muncă și străinătate. Patria este speranța că mâine va fi mai bine.
M-am întrebat adesea de ce nu iese nimeni în stradă când oamenilor li se pun biruri ca și când cineva ar vrea să afle cât pot duce și îndura? De ce, când li se fură tot, bani, libertate, drepturi, piețele sunt pustii?
Și atunci, ca un vestitor al răsăritului, adevărul a strigat: „Pentru că oierii sunt toți plecați. Adu-i acasă și palatele vor fi copleșite, iar uzurpatorii bunăstării voastre se vor teme și vor fugi. Oierii vor ști că binele este azi, chiar dacă va trebui să muncească din greu pentru el, vor ști că dorul de casa părintească îmbolnăvește și depărtarea mănâncă ca niște batalioane de molii, încetul cu încetul, hainele românești de sărbătoare din dulapul cu amintiri”.
Întunericul se ridică de peste țară, dar noi încă îi așteptăm pe „oieri”.
(Viorel Ioniță, cotidianulhd)
