Bazilica Sf. Petru din Roma nu se vizitează. Se trăiește. Intrarea ei nu e un prag, ci o schimbare de scară a lumii. Când pășești din Piață în interior, omul din tine rămâne mic, iar sufletul, inexplicabil, începe să crească. Tot ce știai despre măsură, despre proporție, despre „mare”, se destramă. Coloșii devin firești. Marmura pare vie. Lumina nu cade, ci curge.
Aici timpul nu se măsoară. Se dizolvă. Ridici privirea și cupola lui Michelangelo nu apasă, ci eliberează. De jos pare cer, de sus devine lume. Urcușul până la capăt e o inițiere: trepte strâmte, respirație adâncă, piatră rece, tăcere, apoi… Roma.
Orașul etern desfășurat ca o hartă a memoriei omenirii. Piața Sfântului Petru, cu brațele ei deschise, nu mai e arhitectură, e gest. Un gest de primire universală. De sus înțelegi: Biserica nu e zid, e îmbrățișare.
Cobori alt om. Și te oprești în fața Pietății. Aici se rupe orice apărare. Michelangelo a sculptat nu moartea, ci durerea pură. O durere fără strigăt. Fecioara nu plânge, nu se frânge. Ține trupul Fiului cu o liniște care doare mai tare decât lacrimile. Marmura devine carne, iar carnea, rugăciune.
E tăcerea unei mame care a înțeles tot și nu mai are nimic de spus. În fața ei nu te gândești la artă. Te gândești la pierdere. La iubire. La sacrificiu. La ce înseamnă să porți lumea în brațe și să nu o poți salva.
În jur, altarele se succed ca niște capitole de istorie sacră. Baldachinul lui Bernini, o coloană de aer solidificat, unde bronzul pare că respiră. Mormintele papilor nu sunt morți, ci continuități. Aici nu se încheie nimic, doar se transmite.
Basoreliefurile, statuile, monumentele funerare, fiecare e o voce. Unele șoptesc, altele proclamă. Toate vorbesc despre aceeași luptă: omul care vrea să atingă absolutul, știind că nu-l va cuprinde niciodată pe deplin.
Și totuși, Bazilica nu e copleșitoare. Deși e cea mai mare, cea mai importantă, cea mai încărcată de istorie dintre toate catedralele creștinătății, ea nu strivește. Ea ridică. Te face să simți că, în ciuda micimii tale, ești văzut. Că undeva, între cupolă și piatră, există loc și pentru tine.
Sfântul Petru nu e doar un colos de piatră. E o mărturie. Că frumusețea poate fi credință.
Că arta poate fi rugăciune. Că omul, atunci când își adună tot ce are mai bun – geniu, suferință, speranță, credință – poate construi ceva care să reziste veacurilor fără să-și piardă sufletul.
Când ieși, Roma te așteaptă. Zgomotoasă, vie, imperfectă. Dar în tine rămâne liniștea aceea gravă, grea, luminoasă. Liniștea unui loc unde ai fost mic – și tocmai de aceea, mai aproape de Dumnezeu.
***
În una din însemnările din vremea călătoriei și chiar șederii sale în Italia, Goethe a scris că a intra în Biserica Sf. Petru din Roma este „ca și cum ai păși în eternitate”. Greu de contrazis impresiile genialului scriitor german. Mărturisesc că nu fac parte dintre cei care își afișează convingerile religioase în mai toate ocaziile, considerând că latura spirituală rămâne o chestiune intimă a oricărui muritor, accesibilă doar acestuia.
Dar, indiferent cât de indiferent ai fi față de religie în general, cred că ar fi o greșeală de neiertat dacă ai putea să vizitezi această biserică și să nu o faci în detrimentul altor obiective turistice de care e plină Roma. Numai intrând pe porțile ei, oricât de mare și puternic crezi că ești, îți poți da seama cât de mic ești în realitate…
E nevoie de un scurt istoric, extras din diferite scrieri de-a lungul timpului, pentru a putea înțelege mai bine ce înseamnă de fapt cea mai importantă biserică a lumii creștine. După răstignirea lui Iisus, în anul 33 al erei noastre, Petru, unul dintre discipolii săi, s-a implicat decisiv în întemeierea și organizarea bisericii creștine, predicând vreme de 30 de ani în zona Palestinei ca să convingă semințiile vremii să îmbrățișeze noua religie.
Și-a făcut bine treaba, după care, în anul 64, a plecat la Roma, centrul lumii la acea dată. A ajuns exact în vremea când sângerosul împărat Nero a declanșat o adevărată prigoană împotriva celor care s-au creștinat. Petru a fost prins, condamnat la răstignire în Circul lui Nero, dar Origene a lăsat posterității ultima sa dorință, aceia de a fi răstignit cu capul în jos, considerând că nu este demn de o moarte asemănătoare cu cea a Învățătorului său.
Potrivit tradiției, Petru ar fi fost îngropat într-un cimitir situat în imediata apropiere a Circului, mormântul său fiind marcat cu o stâncă de culoare roșie, creștinii ridicând mai târziu un mic altar, unde veneau să se roage. Trei secole la rând au venit acolo creștini din Roma și vecinătățile ei, locul devenind o destinație de pelerinaj foarte cunoscut în lumea din ce în ce mai mare a creștinilor.
A venit apoi Edictul de la Milano prin care s-a pus capăt persecuțiilor creștinilor din Imperiul Roman, iar Constantin cel Mare, primul împărat creștin, a poruncit să se înalțe o biserică pe locul altarului, între ani 318-319, fiind una dintre cele mai vechi biserici din lume. Se crede că la construcția ei au fost folosite coloane și materiale aduse de pe Muntele Templului din Ierusalim. Nu era o biserică oarecare, ci una care avea o lungime de 110 metri, impresionantă pentru acele vremuri, un naos lung, două abside, mai multe altare, sub cel principal aflându-se mormântul Sfântului Petru.
Importanța și faima lăcașului au crescut continuu, mai ales pentru că era biserica principală a papilor, succesorii lui Petru la conducerea Bisericii creștine, unde aveau loc ceremoniile de înmormântarea a acestora, dar și de investire a celor noi. În ziua de Crăciun a anului 800, Papa Leon al III-lea l-a încoronat aici pe Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman, actul de naștere al unei tradiții ce avea să dureze o mie de ani.
Prin secolul al XV-lea biserica era o ruină din cauza incendiilor și a cutremurelor, fiind lăsată de izbeliște de papalitate, care și-a și mutat reședința pentru o vreme la Avignon. După revenirea la Roma, papa Nicolae al V-lea a ordonat demolarea Colosseum-ului și folosirea materialelor de acolo la restaurarea bisericii, fiind aduse peste 2.500 de care cu diferite materiale.
Salvarea a venit din partea Papei Iulius al II-lea (1502-1513), care a luat decizia de a dărâma vechea biserică și a pune în locul ei un edificiu monumental. Pentru asta a apelat la cei mai vestiți arhitecți, ingineri, pictori și sculptori ai renașterii, printre aceștia regăsindu-se Michelangelo, Bernini, Borommini, Bramate, Canova, Rafael Sanzio pentru a contribui la realizarea construcției.
O muncă titanică din partea tuturor celor implicați, lucrările au durat 120 de ani, timp în care pe scaunul cel mai înalt de la Vatican s-au așezat vreo 20 de papi. Abia în anul 1626 bazilica a fost terminată, iar Papa Urban al VIII-lea a sfințit cel mai mare locaș al creștinătății, un adevărat templu al artei și credinței, care adăpostește opere de o valoare inestimabilă.
Să privim exteriorul ei. Fațada, în stil baroc, are coloane corintice, deasupra cărora se află un fronton, ferestre și o balustradă generoasă unde sunt 13 sculpturi care îl reprezintă pe Mântuitor, pe Ioan Botezătorul și 11 dintre apostoli, dintre care lipsește Petru, prezent însă în interior. Nu lipsesc câteva balcoane, cel mai important, Loggia delle Benedizioni, situat la mijloc, fiind locul de unde este anunțată alegerea noului pontif și din care papa binecuvântează mulțimea din piață cu diferite ocazii.
Deasupra intrării principale se poate admira mozaicul „Navicella”, operă a celebrului artist Giotto. Poarta centrală, făcută din bronz, este opera lui Filarete, concepută în 1445 pentru vechea biserică. Poarta din partea dreaptă se deschide numai cu ocazia „anilor sfinți”. Edificiul nu are clopotniță independentă, clopotele fiind montate în dreptul unei ferestre deschise din partea stângă a fațadei, sub orologii (adăugate construcției în 1800), din piață putând fi văzut doar unul.
Înainte să treci pragul nici nu îți poți imagina dimensiunile colosale ale construcției, pentru că, din piață, de aproape, nu pare a fi cine știe ce, în contrast cu imaginile panoramelor Romei în care cupola bisericii domină autoritar partea superioară. Poți crede că e chiar un truc fotografic conceput de maeștrii diversioniști ai imaginii, pentru a fi folosit în scop publicitar.
Am găsit piața destul de aglomerată, cu sute de turiști organizați în grupuri în care un membru poartă „o năframă în vârf de băț”, ca semn de recunoaștere să nu rătăcească „oițele” din „turma” ghidului sau organizatorului. E un obicei practic, patentat, ce poate fi observat în toate marile obiective turistice ale Romei unde densitatea umană poate crea probleme.
Se stă civilizat la coadă pentru biletele necesare intrării în căile de acces spre cupola și subsolul bisericii. Controlul e la „sânge”, bagajele verificate minuțios, orice obiect capabil să producă o stricăciune este confiscat, supravegherea e permanentă în toate zonele unde oamenii au acces. Dacă la un moment dat numărul persoanelor care se află în interiorul bisericii a depășit limita admisă, accesul este oprit pentru câteva minute până ce se reintră în normalitate.
Am prins exact situația asta și o jumătate de oră am stat pe bordură sub privirile atente ale Sf. Grigore Luminatorul, apostolul responsabil cu evanghelizarea vechiului popor armean, statuia acestuia fiind postată într-o nișă în peretele din dreapta bisericii.
Ca să urci până la un anumit nivel poți alege liftul sau scările. Panourile avertizează și recomandă turiștilor să nu urce până la ultimul nivel dacă au anumite afecțiuni medicale, dacă sunt supraponderali, sunt claustrofobi și multe altele pentru că urcușul necesită un efort deosebit. Liftul te scapă de primele 234 de trepte, dar, dacă ascensiunea spre cupolă continuă, mai ai de urcat încă 320. Am ales calea cea mai grea și bătrânește am început să călcăm pe prima treaptă din cele 554 care te duc în final aproape de vârful cupolei realizată după proiectul lui Michelangelo. N-a apucat să pună în practică numai temelia mărețului obiectiv, urmașii, arhitecții Giacomo Della Porta și Domenico Fontana reușind să finalizeze proiectul lui în anul 1589.
După ce ajungi pe un fel de terasă circulară, în partea interioară a cupolei, rămâi mut pentru câteva momente, și asta nu din cauza înălțimii la care evoluezi, ci datorită mozaicurilor care decorează pereții din spatele tău, realizate în 1605, după schițele lui Cavalier dʼArpino. După ce arunci o privire în jos ca să vezi furnicarul de oamenii liliputani ce umblă prin biserică, ori te uiți în sus spre tavanul cupolei, simți că ți se oprește respirația!
Și urcușul e departe de final. Mai sunt cele 320 de trepte care par nesfârșite, dar după ce te-ai angrenat în mișcarea de pe culoar, n-ai cum mai da înapoi. Ești obligat să mergi spre destinația finală împins de cei care vin în urma ta. Uneori ai impresia că destinația e foarte aproape atunci când calea de acces se lărgește, dar imediat culoarul se îngustează, pereții prin care înaintezi sunt tot mai inclinați și… sfârșitul nu-i aici.
Totuși, la capăt, descătușarea e totală când ajungi la balconul exterior din jurul domului, panorama circulară ce se deschide deasupra Vaticanului și a Romei este uimitoare, așa că nu îți mai pasă de efortul făcut pentru a ajunge în acest loc dumnezeiesc. Apoi, pe un alt traseu, urmează coborârea care nu-i chiar atât de ușoară cum mi-am închipuit-o, îți faci intrarea în cea mai importantă biserică a lumii, care, din punct de vedere artistic, reprezintă triumful barocului italian. Aproape de parter, pereții sunt plini de nișe inscripționate cu numele papilor care își au mormintele acolo.
