Murano nu este doar o insulă; este o memorie topită în foc, o artă care respiră prin sticlă și o lecție de istorie spusă în culori translucide. Aflat la doar câteva minute de Veneția, acest petic de pământ din lagună a devenit, de-a lungul secolelor, capitala mondială a sticlei artistice, un nume rostit cu respect de la Paris la Tokyo.
Fondat de romani ca port la Adriatica, Murano s-a dezvoltat drept centru pescăresc și exportator important de sare. Una dintre cele mai timpurii atestări documentare ale localității datează din 840, când Pactum Lotharii, un acord între Veneția și Imperiul Carolingian, atestă începutul independenței orașului față de Imperiul Bizantin.
La început, orașul era condus de către un oficial numit de către Dogele Veneției, apoi administrația din Murano a devenit o oglindă a celei venețiene, având un Mare Consiliu și un Doge. Nu era însă independent, fiind strict controlat de orașul-stat Veneția, care-și apăra astfel interesele comerciale. Murano era sursa unuia dintre cele mai căutate obiecte de export din Europa: sticla.
Istoria sticlei este o poveste lungă care începe acum aproximativ 3600 de ani în Mesopotamia sau Egipt. Se poate vorbi de un meșteșug al sticlăriei abia după descoperirea metodelor artificiale de obținere a ei prin arderea unui amestec de nisip și sodă, îmbunătățit ulterior cu alte componente precum var, cupru, fier etc. La început sticla obținută era opacă, tehnologiile timpurii nu puteau da transparență materialului. Pentru asta era nevoie de cuptoare care să producă temperaturi de cel puțin 1.500 de grade, fapt realizat de romani care au dezvoltat tehnica suflării și astfel au pus pe piața muncii sticlăritul, un nou meșteșug.
Veneția a fost principala beneficiară de pe urmă noii îndeletniciri dovadă că în secolul al VIII-lea sunt consemnate cele mai vechi ateliere. Normal că meșterii sticlari nu s-au mulțumit cu ce au moștenit, așa că și-au îmbunătățit continuu producția mai cu seamă prin preluarea tehnicilor din Orient cunoscute în urma numeroaselor expediții venețiene în această parte a lumii.
Primele așezări din Murano datează din Antichitate, însă destinul său se schimbă radical în 1291, când Republica Venețiană decide să mute toate cuptoarele de sticlă din Veneția pe insulă. Motivul invocat era pericolul mare al incendiilor în oraș datorat cuptoarelor în care se producea sticlăria, majoritatea caselor la acea vreme fiind construite din lemn.
Neoficial, este posibil ca această decizie să fi avut și un motiv secundar, ascuns cu bună știință. Concentrând atelierele într-un spațiu mai restrâns din afara Veneției, devenea mai ușor de controlat, iar secretele meșteșugului care aducea mulți bani, puteau fi apărate mult mai bine.
Aici intervine punctul de cotitură în istoria sticlei venețiene, care își schimbă numele și devine sticlă de Murano. În a doua jumătate a secolului al XIII-lea ia naștere o breaslă a sticlarilor, care stabilește regulile meșteșugului, menite să apere secretele artizanilor, dar și să asigure profitabilitatea industriei. Spre exemplu, una dintre reguli interzicea importul de sticlă fabricată în afara orașului, dar și angajarea unor meșteri străini. Secretele se păstrau în familie…
Murano n-a devenit însă o închisoare pentru sticlari. Aceștia au făcut un compromis: acceptau mutarea și obligațiile impuse pentru protejarea meșteșugului, primind la schimb beneficii sociale care făceau din ei una dintre cele mai avantajate caste din oraș. Spre exemplu, sticlarii se bucurau de un statut social special, aveau dreptul de a purta sabie și beneficiau de imunitate în fața legii.
Mai mult, fiicele lor aveau dreptul să se căsătorească în familiile nobiliare. Însă și restricțiile erau pe măsură. Meșterii nu aveau voie să părăsească orașul fără o autorizație specială. Cei care plecau riscau să fie dați afară din breaslă și să nu mai aibă voie să lucreze în domeniu. Apoi, dezvăluirea secretelor din industrie era o crimă ce putea fi pedepsită cu moartea. Așa s-a născut legenda unei arte păzite ca o comoară de stat.
Imediat după ce am „debarcat” pe insulă primul popas a fost la un atelier de sticlărie pentru a vedea pe viu măiestria artizanilor locali într-o demonstrație care m-a convins că aici meșteșugul a fost ridicat la rang de creație artistică. Să fii martor al procesului prin care o mână de nisip încălzit până la incandescență cu flacără deschisă, până ce curge pur și simplu, se transformă și poate lua cele mai incredibile forme, de la animal, fluturi, păsări, vază, abajur de candelabru, nu poate fi decât o experiență provocatoare de care nu te poți bucura de prea multe ori în viață.
Sigur că demersul artistic are și note comerciale, de la plata biletului de intrare în „amfiteatrul” meșteșugarilor până la insistența de a cumpăra lucrările făurite sub ochii tăi, dar asta nu umbrește cu nimic privilegiul magic de a vedea ce minunății pot fi create în câteva minute doar din nisip, foc, aer și…multă, multă știință și măiestrie.
Sticla de Murano nu este un obiect, este o alchimie. Meșterii au inventat sau perfecționat tehnici care încă uimesc: Cristallo – sticlă extrem de pură, aproape incoloră; Lattimo – sticlă alb-lăptoasă, inspirată de porțelan; Filigrana – fire delicate de sticlă colorată încorporate; Millefiori – „o mie de flori”, mozaicuri de culoare; Avventurina – sticlă cu sclipiri metalice aurii; Sommerso – straturi suprapuse de culori scufundate unele în altele. Fiecare piesă este suflată manual, fără matrițe industriale. Nicio lucrare nu este identică cu alta.
În Evul Mediu și Renaștere, Murano producea oglinzi celebre în Europa, pahare pentru curți regale, candelabre monumentale. În secolele XIX-XX, insula renaște artistic, trecând de la obiect util la artă pură. Colaborează cu designeri, arhitecți și artiști moderni, iar sticla de Murano intră în muzee și colecții private de elită.
Printre numele de referință ale fabricilor și atelierelor celebre se numără Barovier & Toso – una dintre cele mai vechi companii de familie din lume, Venini – sinonim cu designul modern de lux, Seguso, Pauly, Cenedese.
Pe lângă acestea, Murano trăiește prin atelierele mici, unde poți vedea focul, respira căldura cuptorului și urmări mâinile meșterului modelând materia incandescentă în câteva secunde decisive.
„Vetro Artistico Murano” este o marcă protejată. Piesele autentice poartă sigiliu oficial. Totuși, piața este invadată de imitații, iar adevărata sticlă de Murano rămâne un lux cultural, nu un suvenir ieftin.
Se spune că sticlarii cunoșteau rețete secrete transmise doar pe patul de moarte. Oglinzile de Murano erau considerate magice, capabile să dezvăluie adevărul sau să fure sufletul privitorului. Unele familii credeau că sticla colorată putea vindeca sau proteja de spirite rele.
În orele petrecute pe micuța insulă am încercat să văd cât mai multe locații. Am fost la Museo del Vetro (Palazzo Giustinian) și am purces la o călătorie prin 700 de ani de artă a sticlei. Apoi am intrat în Bazilica Santi Maria e Donato, unde am rămas „mască” privind superbele mozaicuri bizantine, dar și podeau medievală, cel mai probabil unicat în lume. Santa Maria și Donato a fost ridicată în secolul al VII-lea și a fost dedicată în principal Sfintei Maria. Apoi, în 1125, după cucerirea Kefaloniei, acolo au fost așezate rămășițele lui San Donato și numele acestuia a fost alipit bisericii.
Nu puteam rata câteva minute de „preumblare” prin Campo Santo Stefano, inima insulei, liniștită și autentică. Drumul nu putea ocoli Farul Murano, aflat în Fondamenta Francesco Maria Piave (la începutul „Viale Bressaggio”), este o construcție cilindrică din piatră de Istria. În ciuda poziției sale interne față de mare, are rolul de a ilumina gura Lido. În perioada Evului Mediu timpuriu, farul era din lemn și cu focurile aprinse servea la iluminarea lagunei.
Concluzia rămasă la finalul popasului în acest colț de Rai a fost că Murano nu impresionează prin grandiozitate, ci prin finețe, prin gesturi mici, prin lumină filtrată prin sticlă colorată. Este o insulă care nu strigă, ci șoptește, iar cei care o aud o poartă cu ei mult timp.
Murano nu se vede. Murano se aprinde. Insula aceasta nu se arată dintr-odată, ci ca o flacără mică într-un atelier vechi, care crește încet, până când începi să înțelegi că lumina ei nu vine din soare, ci din foc. Aici, aerul poartă o memorie arsă, dulce și grea, iar apa lagunei pare că a învățat să tacă, de teamă să nu spargă ceva fragil.
Murano este locul unde nisipul a învățat să viseze. În ateliere, timpul nu curge. Se topește. Mâinile meșterilor se mișcă fără grabă, dar cu o siguranță care vine dintr-o moștenire nerostită. O clipă de ezitare și sticla se răzbună, se prăbușește în sine. O clipă de har și materia devine floare, pasăre, lacrimă. Nimic nu se poate corecta. Totul se naște definitiv.
Focul de aici nu distruge. Focul binecuvântează. Murano este o insulă a tăcerilor luminoase. Casele ei par să știe că au fost cândva martore la jurăminte nerostite, la secrete care nu s-au scris niciodată. Canalele nu reflectă cerul, ci culorile care au fost create de mâna omului: verde adânc, albastru de noapte, roșu de inimă vie. Apa nu spală, ci păstrează.
Sticla de Murano nu strălucește ca să fie admirată. Strălucește ca să fie înțeleasă. Fiecare obiect este o respirație prinsă pentru totdeauna, un gest suspendat între fragilitate și curaj. O lumină care a acceptat să rămână prizonieră într-o formă.
Pe străzi, Murano nu se grăbește. Pașii sunt mai rari, vocile mai joase. Aici frumusețea nu cere atenție; ea așteaptă. Și dacă te oprești, dacă lași timpul să te atingă, începi să simți că insula te privește înapoi. Nu ca un loc, ci ca o ființă veche, atentă, care a văzut prea mult ca să mai fie impresionată.
Murano este fragilă și, tocmai de aceea, invincibilă. Când pleci, nu iei nimic cu tine. Nicio sticlă, nicio culoare, nicio formă. Dar rămâne în tine o lumină subțire, aproape dureroasă, ca amintirea unei flăcări privite prea mult timp. Și ori de câte ori lumina va trece prin ceva transparent, vei ști, fără să spui, că Murano a fost acolo.
Și că încă arde…
