Două brațe uriașe de piatră se deschid larg, rotunjite, tăcute, veghetoare. Bernini le-a gândit ca pe brațele Bisericii care își cheamă fiii acasă credincioși, rătăciți, căutători. În centrul lor, omul nu este mic. Este așezat. Primit. Ascultat.
Aici nu se intră ca într-un muzeu, ci ca într-un spațiu al așteptării. Pavajul desenează o ordine invizibilă, un echilibru între cer și pământ. Obeliscul egiptean, mut martor al veacurilor, stă nemișcat ca un ax al lumii. Nu poartă chipuri de zei, nu spune povești, dar ține timpul în loc. A văzut sânge, procesiuni, încoronări, tăceri și lacrimi. A văzut martiriul, dar și speranța.
Coloanele sunt ritm și respirație. Lumina se joacă printre ele ca o rugăciune nerostită. Deasupra, sfinții privesc. Apostoli, martiri, părinți ai Bisericii, fiecare cu povara și slava lui. Nu amenință, nu judecă. Veghează. Sunt chipuri ale continuității, ale credinței care nu a murit, ci a mers mai departe, din generație în generație.
Piața a fost martoră la papi care au binecuvântat lumea cu mâini tremurânde și la alții care au tăcut mai mult decât au vorbit. A văzut lacrimi în Joia Mare și bucurie în Paști. A văzut trupuri fragile ridicate în papamobil și suflete întărite printr-un simplu „Urbi et Orbi”.
Și da, a cunoscut și ambiția omenească. Mussolini a deschis drumul drept, sever, tăios, Via della Conciliazione, pentru a supune perspectiva, pentru a face puterea vizibilă. Dar piața a rămas ceea ce este: mai mare decât orice regim, mai adâncă decât orice ideologie. Puterile trec, piatra rămâne. Piatra se roagă.
Pentru pelerini, piața este prag. Nu alergi aici. Aștepți. Te oprești. Ridici privirea spre fațada catedralei și înțelegi că intrarea nu este doar fizică. Accesul în Sfântul Petru nu este o poartă, ci o trecere: din zgomot în liniște, din lume în inimă.
Pentru turiști, este uimire. Pentru credincioși, este acasă. Pentru cei care nu știu ce caută, este locul unde întrebările devin mai importante decât răspunsurile.
Piața Sfântul Petru nu strigă. Nu impresionează prin forță. Ea adună. Sub cerul Romei, între piatră și rugăciune, ea rămâne flamura nevăzută a catolicismului: nu o steag fluturat de vânt, ci o lumină care nu se stinge.
Și când clopotele bat, nu cheamă doar la liturghie. Cheamă la întoarcere.
În momentul în care ai intrat în Piața San Pietro din Vatican ceva se întâmplă cu tine și nu poți imediat să găsești răspuns la starea asta. Sigur, primul gând îți fuge la dimensiunile ei dar, dacă ai fost, bunăoară, la Fatima, în Portugalia, constați că nu acesta ar putea fi motivul. E imensă, nimic de zis, dar nu asta îți provoacă seismul sufletesc din interiorul tău.
Mai degrabă cred că la originea tulburării stă monumentalitatea locului, măreția lui, gândul că aici se adună în fiecare zi oameni din întreaga lume, că de-a lungul timpului zeci de suverani pontifi, succesori ai Sfântului Petru, au străbătut această piață, s-au adresat mulțimilor de credincioși, au săvârșit slujbe religioase. E locul în care cunoscuta zicere „în Roma ori unde pășești calci pe istorie”, are acoperire deplină.
Piața este o atracție în sine, un loc care te copleșește pur și simplu, indiferent dacă ești pelerin sau simplu iubitor de artă, pentru că tot ce te înconjoară te face să simți aerul de glorie, măreție și împlinire artistică. Nu-i de mirare că mulți dintre cei veniți se mulțumesc să contemple piața, să mediteze și să se minunează, fără a intra în biserică.
Dar e păcat să nu o faci pentru că numai de la înălțimea domului proiectat de Michelangelo poți să vezi cu adevărat ce construcții fabuloase se află acolo jos, faimoasa piață fiind un exemplu notabil de arhitectură barocă, un unicat în materie.
Vizitatorii din întreaga lume, de toate rasele și limbile, de aici încep periplu prin Vatican, bucurându-se de amploarea și armonia spațiului și a formelor, privind din toate părțile obeliscul central ce dăinuie de câteva mii de ani, adus dintr-o altă locație.
În timp piața a devenit spațiul obișnuit unde se desfășoară ceremonii prezidate de Papa, de la cea solemnă de inaugurare a pontificatului (încoronarea), la Liturghia de Florii, de Paști cu atât de cunoscutul mesaj și binecuvântarea „Urbi și Orbi”, cu audiențe generale, canonizări și alte evenimente.
Să nu uităm de ceremonia înmormântării papei Ioan Paul al II-lea, în 2005, în prezența unei mulțimi imense, cu participanți veniți din lumea largă cu câteva zile înaintea desfășurării evenimentului, pentru a aduce un ultim omagiu celui care este considerat cel mai important papă din istoria Vaticanului.
Duminica, la ora 12, Papa apare la fereastra biroului său, salută mulțimea adunată în piață, ține un scurt discurs după care recită rugăciunea „Angelus” și-i binecuvântează pe cei prezenți.
Toate evenimentele publice, altele decât cele religioase programate, sunt interzise în piață pentru a împiedica ocuparea ei permanentă. În timpul ultimei conflagrații mondiale, soldații germani care au ocupat Roma au înconjurat perimetrul pieței, dar n-au intrat în el. Tot aici s-a petrecut la 13 mai 1981 atentatul asupra Papei Ioan Paul al II-lea, în timpul unei audiențe publice, fiind rănit cu un foc de armă tras de un atacator de origine turcă.
Cei care vizitează Vaticanul în preajma sărbătorilor de iarnă pot admira un pom de Crăciun instalat chiar în fața bisericii. Asta se întâmplă doar din 1982, fiind o inițiativă a lui Ioan Paul al II-lea. Primul brad a fost adus dintr-o pădure italiană, ulterior s-a încetățenit obiceiul ca pomul să fie donat Vaticanului în fiecare an de către o regiune europeană diferită.
Piața aparține statului Vatican, dar este controlată și păzită de forțele de poliție italiene, care își exercită atribuțiunile până la treptele de intrare în bazilică, în baza unui tratat semnat în 11 februarie 1929 între Statul Italian și Vatican, prin care „Italia recunoaște Sfântului Scaun proprietatea deplină, puterea și jurisdicția suverană exclusivă și absolută asupra Vaticanului, așa cum este constituit în prezent, cu toate accesoriile și dotările sale”.
Monumentala piață San Pietro, apreciată de mulți cunoscători ca fiind cea mai frumoasă și cea mai celebră din lume, este opera arhitectului Gian Lorenzo Bernini, fiind ridicată între 1656 și 1667, pe locul unor vechi biserici.
Impresia generală este că odată ce pătrunzi în interiorul ei, piața parcă te îmbrățișează simbolic cu cele două șiruri de colonade aflate pe laturile ei, care seamănă cu două brațe omenești. Privită de sus, de la înălțimea domului, impresia devine certitudine, cele două brațe se disting perfect pe conturile laterale ale pieței.
Așa cum spuneam, periplul tuturor nu poate începe decât din preajma obeliscului, vechi de 4000 de ani, situat în centrul pieței, realizat dintr-o singură bucată de granit roșu de Syena, înalt de 25 de metri, adus la Roma de împăratul Caligula din Heliopolis-ul egiptean în anul 37, montat apoi în piața sa de pe Coloana Palatină. În 1586, Papa Sixtus la V-lea a decis ca obeliscul să fie mutat în fața bisericii San Pietro, aflată pe atunci în construcție.
Responsabil cu mutarea colosului de granit a fost numit arhitectul Domenico Fontana, misiune deloc ușoară, care a folosit 800 de muncitori și 160 de cai, operațiunea fiind încheiată după patru luni. O muncă istovitoare, în condiții deosebite, cu pedepse aspre – inclusiv cu moartea – , pentru cei care nu își foloseau întreaga energie fizică în scopul realizării misiunii. Totul s-a terminat cu bine, monumentul a fost ridicat în locul stabilit, romanii au sărbătorit realizarea, iar papa a binecuvântat muncitorii și tehnicienii.
Sixtus al V-lea a dorit ca obeliscurile să fie înălțate în fața bisericilor pentru ca pelerinii să vadă de departe locul unde se află. Desigur că monumentele erau foarte vechi, aduse la Roma din provinciile cucerite și simbolizau zei păgâni ai diferitelor popoare. Problema a fost rezolvată rapid, obeliscurile fiind „creștinate” la foc automat, fiecare primind câte o cruce în vârf. Despre obeliscul de care vorbim, al doilea ca înălțime din Italia, s-a spus că în perioada evului mediu timpuriu avea în vârf o bulă care ar fi conținut cenușa împăratului Iulius Cezar.
Cu toate acestea, deși are acum în vârf o cruce, despre care se crede că are în interior o bucată de lemn din crucea lui Iisus introdusă printr-un orificiu lăsat intenționat, și o inscripție creștină, în jurul celui mai mare obelisc din Roma sunt prezente semnele păgâne ale Zodiacului și un ceas cu cadran solar.
Poate că prin inscripția actuală „Christus Vincit, Christus Regnat, Christus Imperat. Christus ab omni malo plebem suam defendat.” („Hristos învinge, Hristos împărățește, Hristos poruncește. Hristos apără poporul Său de orice rău”) s-a dorit ca obeliscul să primească o „dovadă” în plus pentru autentificarea originii sale creștine. La vremea respectivă o fi ținut „figura”, dar astăzi se știe că obeliscul din Heliopolis, Orașul Soarelui, a fost ridicat pentru că acolo se oficia cultul zeului păgân Atum.
Egiptenii credeau că Atum s-a creat singur, dintr-o movilă de pământ, care a apărut după retragerea apelor primordiale. Simbolismul obeliscurilor păgâne este misterios și controversat, greu de descifrat, reprezentând o rază ori energii solare ce se ridică dinspre pământ, urmând renașterea zilnică a Soarelui, Atum fiind asociat cu ideea de renaștere, cu apusul Soarelui, un fel de completare a zeului Ra, „Soarele la răsărit”.
E bine de știut că din cele 30 de obeliscuri de origine egipteană aflate astăzi în mai multe orașe ale lumii, 13 sunt în Roma…
Obeliscul se sprijină pe patru lei din bronz, de o parte și alta aflându-se două fântâni, una datând din 1490, proiectată de Maderno, cealaltă fiind adăugată de Bernini, pentru simetrie. Se crede că în locul unde se află obeliscul, Apostolul Petru a fost răstignit cu capul în jos, la cererea sa, pentru că nu se făcea să stea în poziția în care a murit Iisus, după ce l-a mărturisit ca fiu al lui Dumnezeu și a dezvăluit tema predicilor sale. Nu departe de obelisc se află mormântul lui Petru, devenit de-a lungul veacurilor loc de pelerinaj pentru credincioșii creștini.
În fața bisericii sunt două statui enorme, peste nouă metri înălțime, ale apostolilor Pavel și Petru. Primul ține în mâini o sabie lungă de doi metri, poleită cu aur, simbolizând Cuvântul lui Dumnezeu. Petru, vrea să arate că este administratorul de facto al Împărăției Cerurilor, motiv pentru care le arată doritorilor cheile acesteia. Statuia lui Petru a fost realizată de sculptorul Giuseppe de Fabris, iar cea a lui Pavel de Tadolini, ambele din marmură de Carrara.
Curbele colonadelor lui Bernini par să îmbrățișeze, să apere orașul, îndemnându-i pe pelerini să vină în sânul Bisericii. Și oamenii vin cu nemiluita în fiecare zi, dar mai cu seamă să participe la evenimentele religioase principale. De regulă, în Duminica Paștelui, sunt prezenți în jur de 300.000 de credincioși pentru a asista la slujba de Înviere. Ca o acoladă în timp, piața se află pe locul unde altădată era Circul lui Nero, acolo unde creștinii erau martirizați cu un sadism feroce…
Bernini a finalizat cele 248 de coloane din travertin și 88 de stâlpi în 11 ani. În vârful acestora el a așezat 140 de sculpturi, statui enorme ale unor sfinți surprinși în diferite ipostaze, astfel încât privitorul are impresia că ei participă la ce se petrece în piață, o scenă cu personaje vii dintr-o piesă ce se joacă de secole bune în acest teatru al credinței.
Arcurile de cerc sunt compuse din patru rânduri de coloane, câte două perechi, cu un coridor între ele și acoperiș din țiglă. Astfel, spațiul se închide privirii pe laterale, fără a exista un zid, și pentru a orienta privirea în față. Soluția a fost aleasă, după mai multe propuneri, abandonând ideea tradițională a arcadelor.
Cele patru rânduri de coloane pereche par să dispară, datorită unei iluzii optice, atunci când stai în anumite locuri marcate în pavaj, ceea ce creează un joc vizual cu senzație de mișcare, o încercare de a contracara rigiditatea coloanelor dorice situate mai jos.
Problema realizării unei căi de acces directe între Piața Sf Petru și centrul Romei a fost o preocupare constantă a autorităților încă de la construcția ei. Istoria a consemnat mai multe încercări de a face un drum de acces care să rezolve afluxul mereu în creștere de pelerini, dar sigur e că până aproape de mijlocul secolului XX nu s-a reușit. Asta până ce dictatorul fascist Benito Mussolini nu a reînviat ideea conectării simbolice a Vaticanului cu inima capitalei Italiei.
Dornic de afirmare, ambițios să arate ce poate, Mussolini a apelat la cei mai buni arhitecți pe care îi avea Italia. Aceștia, inspirându-se și din încercările înaintașilor, au realizat proiectul unui mare bulevard cu prețul demolării totale sau parțiale, ori a mutării în alte locații a unor clădiri de patrimoniu.
Dictatorul însuși a dat tonul în 29 octombrie 1936 când, „utilat” cu un târnăcop, a început demolarea primei clădiri istorice, crezând că în numai cinci ani va reuși să transforme Roma într-un monument al fascismului italian, astfel încât să pară minunată, vastă, ordonată și puternică, așa cum a fost pe vremea primului imperiu al lui Augustus.
Din fericire n-a reușit să-și desăvârșească opera, dar important e că lucrările au continuat și după căderea fascismului, evident în alte condiții, astfel încât, în 1950, a fost dat în folosință Via della Conciliazione (Drumul împăcării), care a devenit principala cale de acces către Piazza San Pietro, putând fi la nevoie folosit ca o extindere a pieței în sine, așa cum s-a întâmplat în timpul înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea.
