Fără îndoială cel mai celebru sat din Cipru de Nord este Bellapais, sau Beylerbeyi în turcă, situat în apropiere de Kyrenia. Sunt doar cinci kilometri din Kyrenia, drumul este plin de serpentine, dar odată ajuns în mijlocul satului te întâmpină o priveliște fermecătoare, cu palmieri uriași plini de viață care au frunzele de un verde ireal, flori multicolore, vile cochete sau somptuoase plantate parcă de o mână cerească pe dealul unde se află bătrâna mănăstire gotică, pentru că pare greu de crezut că oamenii au putut să facă o asemenea lucrare dumnezeiască.
Numele mănăstirii, „Bellapais”, provine din limba franceză „abbaye de la paix”, care înseamnă „mănăstirea păcii”. Clădirea inițială a fost înălțată între anii 1198 și 1205, în vremea domniei lui Aimery de Lusignan, dar ceea ce se poate vedea astăzi datează din secolul XIII și este opera călugărilor franciscani ai Ordinului Sf. Augustin, mai ales în vremea regelui Hugh al III-lea, 1267-1284. Imobile importante din jurul curții (pavilionul, sala de mese) au fost construite în timpul domniei Regelui Hugh al IV-lea.
La început mănăstirea a purtat numele de Sfânta Maria a Muntelui sau Sfânta Maria Îmbrăcată în Alb. După ce venețienii au preluat controlul asupra Ciprului, au scurtat numele mănăstirii în „De la Pais”, care, la rândul său, în timp a devenit Bellapais.
Considerat cel mai spectaculos edificiu de arhitectură gotică din Cipru, Mănăstirea Bellapais uimește privitorii prin uriașele arcadele din piatră sculptate cu grație. Intrarea principală se face printr-o poartă fortificată, care are un turn deasupra ei. Biserica mănăstirii este partea cea mai bine conservată din întregul complex. Pe fațadă se mai pot distinge picturile italiene din perioada Renașterii timpurii. Acoperișul e plat și are o clopotniță deasupra intrării, a cărui singur clopot a supraviețuit vremurilor.
În interior se află naosul cu două coridoare laterale, un cor și o sacristie unde se țineau obiectele de cult. Camera are o lungime de 30 de metri și o lățime de 10 metri, cu șapte coloane care se extind de la pereții laterali pentru a susține acoperișul. Au rămas din vremurile vechi amvonul sculptat, tronul episcopului și cinci candelabre. În amvon sunt șase ferestre pe peretele de nord care luminează spațiul și una pe peretele estic, care oferă o priveliște încântătoare spre Mediterana. Sub una dintre cele 18 arcade au rămas două sarcofage romane, așezate unul peste altul, cel aflat deasupra fiind decorat.
În spatele acestora o ușă duce la refector, pe podul de deasupra fiind puse stemele Ciprului, Ierusalimului și Lusignanilor. În partea estică a mănăstirii se află casa capitolului care conține un grup statuar gotic, sculptat în piatră, în care un bărbat este reprezentat cu o scară pe spate, altul stă între două sirene, o femeie citește, două fiare sălbatice atacă un bărbat, o altă femeie are un rozariu, o maimuță și o pisică stau în frunzișul unui copac, un alt bărbat cu mantie ține în mână un scut.
Sunt multe scări peste tot, trei dintre ele ducând pe acoperiș. După ce urci acolo constați că un grup de palmieri crescut în partea de nord, a depășit înălțimea construcție. De sus se vede grădina mănăstirii, foarte bine întreținută, care are flori, arbuști dar și lămâi, măslini, mandarini, portocali. Dacă i s-ar spune Grădina Raiului, nu cred că ar fi o mare exagerare. Plimbatul pe acoperiș sau printre ruinele mănăstirii este de-a dreptul fascinant. În sala de mese, destul de bine amenajată, la ora trecerii noastre pe acolo, o formație de muzică pop făcea repetiții pentru concertul de a doua zi.
După cucerirea insulei, otomanii i-au expulzat pe catolici din mănăstire, iar lăcașul a fost dat spre folosință Bisericii Ortodoxe Grecești, singurul cult creștin rămas legal în Cipru. N-a fost o decizie prea înțeleaptă pentru că șefii bisericii au neglijat edificiul, lăsându-l la discreția localnicilor care au sustras piatra și cărămizile din ziduri, aducându-l într-o stare jalnică.
Doar mănăstirea a continuat să funcționeze pe post de biserică parohială pentru creștinii ortodocși din satul care a început să se dezvolte în jurul ei. Sunt și acum multe icoane și obiecte de cult ortodox în interior, care contrastează cu însemnele catolice rămase în biserică, dar și cu arhitectura gotică a construcției.
Britanicii au preluat controlul insulei de la turci în 1878 și nu l-au cedat decât în 1960, la proclamarea independenței. Armata a luat în primire mănăstirea încă din primul an, printre măsurile inițiate a fost betonarea planșeului pentru a deveni mai practic, după ce biserica a fost transformată în spital. Militarii n-au prea avut de cine să apere lăcașul de cult, dar se pare că și-au folosit pistoalele ca să se distreze în incintă, numai așa se pot explica găurile făcute de gloanțe ce se mai văd în peretele din est.
Abia prin 1912, George Jeffery, curatorul monumentelor antice din Cipru, a obținut fonduri pentru unele reparații ale mănăstirii. Spuneam că o parte dintre cetățenii britanici au plecat din Cipru după evenimentele din 1974, alții au rămas și unii s-au întors. Mulți dintre cei îndrăgostiți iremediabil de insulă, au ales să se stabilească în Bellapais, unde sunt, după unele statistici, peste 5.000 de englezi și numărul lor crește de la an la an. Nu trebuie să te miri dacă în satul de lângă celebra mănăstire vei auzi peste tot vorbindu-se în engleză și foarte rar în turcă.
Unul dintre cei mai cunoscuți britanici care au ales să trăiască o vreme în Bellapais a fost scriitorul Lawrence Durrell, autorul volumului „Bitter Lemons of Cyprus”, publicat în 1957, apărut și în limba română la Editura Univers sub titlul „Lămâii amărui ai Ciprului”. Este o lucrare autobiografică în care Durrell descrie anii pe care i-a petrecut în Cipru. Câștigător al Premiului Duff Cooper Memorial pe anul 1957, volumul este un document deopotrivă personal, poetic și subtil politic, o combinație amplă de călătorii, memorii și tratate.
Cunoștea foarte bine lumea mediteraneană din postura de scriitor trăitor prin zonă, dar și din cea de consilier de presă al guvernatorului insulei, avea o largă cunoaștere a istoriei, politicii și literaturii grecești. A trăit în Grecia continentală și a petrecut mulți ani în alte insule din Mediterana.
„Bitter Lemons” este o carte autobiografică în care sunt prezentate experiențele autorului în Cipru, oamenii cu care s-a împrietenit, evoluția curentului naționalist de tip primitiv prin care se urmărea unirea cu Grecia, haosul, violența și anarhia care s-a instalat în țară. „Nenorocul și demonii răului au tras Cipru pe piața de capital al intereselor meschine” scria autorul, după ce grupurile armate au apărut tot mai insistent, proclamând că nu va exista pace până când guvernarea colonială britanică nu va fi răsturnată și Ciprul unificat cu Grecia.
„Încorporați atât de adânc în compostul medieval al urii și dezbinării religioase, sătenii s-au aruncat în fluxul noroios al pârâului nebun de ură nediferențiată ca și atunci când bărbații vor să se înece cu tot dinadinsul”, scria Durrell. El a devenit repede dezgustat de atitudinea militanților greci, pe care nu-i privea ca luptători pentru libertate, ci ca pe „nebuni intoxicați de retorica plină de răbdare a demagogilor și preoților locali și a răutății enervante de la Radio Atena”.
Finalul cărții îl prezintă pe autor fugind de pe insulă, fără să își ia rămas bun de la prietenii săi. În taxiul care îl ducea la aeroport, șoferul îi mărturisește că, deși luptă împotriva britanicilor, îi iubește cu adevărat, îi privește cu afecțiune și regretă ce se întâmplă în țară.
Era prea târziu pentru ca Durrell să se răzgândească. Va pleca definitiv din Cipru și va mai aborda o singură dată problema cipriotă într-un articol din 1974 publicat în „Daily Mail”. Cartea lui Durrell este cea mai frumoasă lucrare literară scrisă despre această insulă, dar nu se potrivește cu politica practicată de ciprioții greci sau turci. Nu-i de mirare că ea n-a avut nicio influență asupra satului Bellapais sau în alte părți ale Ciprului. Dar cartea lui rămâne, deocamdată, cea mai importantă lucrare din care cititorul înțelege ce s-a întâmplat de fapt în Cipru în anii dinaintea declarării independenței.
Despre casa în care a locuit nu știe aproape nimeni în Bellapais. În timpurile acelea, majoritatea populației din sat era de etnie greacă și scriitorul avea mare trecere. Astăzi, după importantul „schimb de populație” din 1974, anul divizării etnice a insulei, satul nu mai are nici un grec care să-și amintească de el.
După căutări îndelungate, cu eforturi deosebite, pe una din străzile abrupte ale satului, ajungi în fața unei case mari, vopsită în alb, cu obloane colorate și terasă pe acoperiș. Deasupra ușii de la intrare se află o mică placă metalică de culoare galbenă pe care scrie „Lizii Bitter: Lawrence Durrell a trăit aici în 1953-1956”.
Astăzi, grecii continuă să-l respingă deoarece i-a acuzat că acțiunile lor naționaliste au degenerat în ură, teroare și crimă. Turcii n-au cum să-l îmbrățișeze pentru că a scris atâtea lucruri despre „natura greacă a Ciprului” și, totodată, a considerat că pretențiile turcilor sunt goale și n-au nicio acoperire. Durrell spunea că a plecat din Cipru deoarece nu a putut suporta să-și vadă insula sa iubită consumată în lupta absurdă dintre cele două tabere. Chiar dacă nu a recunoscut nicăieri, Durrell a fost sfătuit să părăsească insula după ce a fost inclus în lista persoanelor care urmau să fie asasinate.
Aproape de final mă gândesc la Afrodita, zeița insulei, despre care poetul latin Lucrețiu scria: „În fața ta, zeiță, se depărtează norii și vânturile fug. Pământul își așterne covoare felurite de flori viu colorate, cerul se-nseninează, se umple de lumină. Și mii de păsărele, ce împânzesc văzduhul, mărturisesc prin cântec puterea-ți nesfârșită. Atunci când se vestește o zi de primăvară, Zefirul, pân-atunci ascuns și amorțit, își reînsuflețește fecunda adiere… Turmele dau năvală peste pășunea grasă sau trec fluviile repezi. În mare și în munte, în râuri tumultoase sau în cuiburi de păsări și-n iarba din livadă tu vrăjești oricare inimi, orice viețuitoare. Le dăruiești iubirea, năvalnica dorință de a se înmulți mereu…”
*
Se urcă spre Bellapais ca spre o rugăciune uitată. Drumul șerpuiește printre măslini bătrâni, iar marea rămâne jos, albastră și tăcută, ca o promisiune pe care nimeni nu o mai rostește. Sus, pe coama muntelui, Mănăstirea Păcii își poartă numele ca pe o ironie blândă: Abbaye de la Paix, ridicată pentru liniște, ajunsă pradă tăcerii.
Francezii cruciați au așezat aici piatră peste piatră cu gândul la ordine, la cânt gregorian și la eternitate. Goticul ei luminos, venit din Apus, a prins rădăcini în pământul aspru al Ciprului ca o floare străină, dar desăvârșită. Arcurile frânte se ridicau cândva ca niște mâini împreunate, iar ferestrele largi lăsau cerul să intre în biserică fără să ceară voie.
Astăzi, pacea nu mai este locuită, ci abandonată. Regimurile trec, indiferența rămâne. Bellapais nu a fost distrusă cu furie, ci lăsată să se stingă încet, ca o candelă uitată într-o absidă fără credincioși. Plouă prin bolți, vântul se joacă printre coloane, iar piatra se macină sub propria ei frumusețe.
Interiorul bisericii încă respiră. Gol, dar demn. Lumina cade oblic, ca o binecuvântare târzie, desenând pe pereți umbrele unei liturghii care nu se mai slujește. Aici, timpul nu s-a oprit. S-a retras, lăsând loc unei melancolii aproape sacre.
Iar refectoriul, fosta sală de mese a călugărilor, este poate cea mai tulburătoare încăpere. Lung, sever, cu ferestre înalte deschise spre mare, pare pregătit pentru o masă la care nimeni nu mai vine. Masa tăcerii. Masa memoriei. Se spune că de aici se vedea apusul ca o revelație zilnică: soarele coborând peste Kyrenia, în timp ce pâinea era frântă și psalmii șoptiți.
Bellapais nu cere restaurare grăbită, nici aplauze turistice. Cere aducere-aminte. Este cea mai frumoasă ctitorie catolică a insulei nu pentru că este mare, ci pentru că este fragilă. Pentru că stă suspendată între cer și mare, între Apus și Răsărit, între credință și uitare.
O bijuterie pe cale de dispariție nu strigă. Ea tace. Iar cine o aude, pleacă de acolo mai tăcut, mai atent, mai împăcat, ca după o întâlnire cu ceva ce nu mai poate fi salvat, dar nici uitat.
