Faptele. La meciul de la Miercurea Ciuc din Superliga de fotbal, de la sfârșitul lunii ianuarie, dintre Csíkszereda și FC Botoșani, spectatorii au afișat bannere și au scandat mesaje antiromânești, au fluturat drapele ale Ungariei și inexistentului Ținut Secuiesc. FK Csikszereda a fost amendat de Comisia de Disciplină a FRF cu 25.312 de lei, în baza art. 54.6, care presupune rasism, xenofobie, discriminare și denigrare.
Péter Szijjártó, ministrul maghiar de externe, preşedintele al clubului de fotbal Budapest Honvéd, anunță că vor plăti ei amenda pe care o consideră a nu fi una disciplinară ci „un nou exemplu de exercitare a presiunii asupra minorităţii maghiare în cadrul sportului”
Péter Szijjártó în videoclipul publicat pe pagina de Facebook a clubului de fotbal Honvéd susține că „Federaţia română a clasificat acest gest ca purtând în sine pericolul xenofobiei şi/sau al rasismului. În mod evident, această decizie este inacceptabilă şi indignantă. Nu vom permite federaţiei de specialitate române să pună în situaţie dificilă sau, eventual, să şi ruineze clubul de fotbal din Miercurea Ciuc cu asemenea sancţiuni. Aşadar, îi vom ajuta pe prietenii noştri din Miercurea Ciuc”.
După părerea mea, dacă o amendă e plătită de un actor politic extern, ea își pierde complet rolul educativ și disciplinar. Devine doar combustibil simbolic. Vor recidiva dacă le plătește altcineva amenda? Foarte probabil, da.
O sancțiune are sens doar dacă lovește clubul (financiar și imagine), transmite un mesaj clar suporterilor „asta ne costă”. Când vine un ministru de externe și spune „plătim noi”, mesajul real devine: „Faceți ce vreți, statul-maghiar vă acoperă”.
Asta încurajează radicalizarea tribunelor, transformă suporterii în „martiri simbolici”, mută conflictul din zona sportivă în cea identitară și politică. Nu mai e vorba de fotbal, ci de demonstrat ceva.
De ce e ridicat un incident de galerie la nivel de ministru de externe? Evident pentru că se apropie alegerile în Ungaria. Pentru un anumit electorat orice conflict legat de „maghiarii din afara granițelor”, orice „nedreptate” percepută din partea unui stat vecin, este aur electoral.
Un meci, din Superliga României în acest caz, devine dovadă de „oprimare”, motiv de mobilizare emoțională, prilej de a poza în apărătorul națiunii. Este politică pură, ambalată în tricou de fotbal.
Sunt imaginile clare? Da. Contează asta? Din păcate, mai puțin. Când există bannere antiromânești, scandări, simboluri provocatoare într-un context tensionat, discuția nu mai este juridică, ci narativă.
Narativul propus de Budapesta nu e „n-au existat fapte”, ci „chiar dacă există, ele sunt expresia unei minorități persecutate”. E o mutare clasică: faptele devin secundare, emoția e principală.
Sportul e vizibil, e emoțional, mobilizează rapid, nu cere explicații complicate. E teren ideal pentru naționalism soft, mesaje identitare, consolidarea „noi vs. ei”. Problema e că sportul pierde, relațiile dintre comunități se tensionează, suporterii radicali sunt validați.
Cui folosește? Politicienilor care capitalizează simbolic, discursului electoral, radicalilor care primesc legitimitate. Ce s-a întâmplat la Miercurea Ciuc nu mai e un incident sportiv, ci un episod dintr-un joc politic cinic, în care suporterii sunt pioni, fotbalul e decor, iar conflictul identitar e reaprins intenționat. Un eveniment minor a fost umflat artificial, pentru voturi.
Și nu e singular. Am mai văzut refuzul imnului, a limbii oficiale în loturi naționale, simboluri politice constante în tribune, aceeași retorică de fiecare dată, nu mai e „scăpare”, „emoție de moment” sau „exces de galerie”. Este un comportament repetitiv, tolerat și, uneori, validat din afară. Asta e grav nu pentru că e maghiar sau secuiesc, ci pentru că subminează cadrul comun în care ar trebui să funcționeze sportul.
Regulamentar, cazul e clar. Moral, lucrurile sunt și mai clare. Dar ce te faci dacă aplicarea legii riscă să inflameze și mai tare situația?
Dacă sancțiunile sunt prezentate drept „persecuție”, banii vin din afara competiției, iar discursul politic amplifică tensiunea, atunci regulamentul devine insuficient, deși e corect.
Lucrurile sunt delicate în cazul finanțării externe. Nu faptul că o echipă primește bani e problema, ci condiționalitatea simbolică a acelor bani, mesajul identitar atașat finanțării, protecția politică explicită.
Când un club dintr-o competiție internă este susținut de un alt stat și devine vector de mesaj politic, sportul încetează să mai fie neutru.
Riscul real este generalizarea conflictului, poate degenera pe toate stadioanele, pentru că galeriile funcționează mimetic, provocarea atrage provocare, iar răspunsul identitar cheamă răspuns identitar.
De aici până la sancțiuni colective, meciuri cu porțile închise, violență verbală sau fizică, drumul e scurt dacă statul și federațiile ezită.
Politicul știe și… calculează. Partidul lui Victor Orban mizează pe voturile etnicilor maghiari cu dublă cetățenie, partidele românești au nevoie de UDMR ca să se mențină la putere. Asta explică lipsa de fermitate, limbajul ambiguu, tendința de a „nu supăra”. Problema e că neintervenția nu e neutralitate, ci acumulare de tensiune.
Ce lipsește nu e cadrul legal, ci consecvența, delimitarea clară între sport și mesaj politic, și asumarea riscului de a fi ferm, chiar dacă e incomod. În aceste condiții degenerarea devine doar o chestiune de timp, nu de posibilitate.
