Nu ni se cere să nu cădem, ci să nu rămânem căzuți

Evanghelia care se citeşte în a patra Duminică din Postul Mare (Marcu 9, 17-32), ne vorbeşte despre un tată care a venit la Hristos să îi ceară să îl vindece pe fiul său. Acesta era posedat de diavol, care îl trântea la pământ, îl făcea să scrâşnească din dinţi şi să facă spume la gură. Duhul rău îi făcea băiatului mult rău încă de când era mic: de câteva ori l-a aruncat în foc sau în apă, ca să îl omoare. Omul s-a dus mai întâi la apostoli, dar aceştia nu l-au putut ajuta.

Domnul Hristos l-a întrebat atunci pe tatăl băiatului dacă are credinţă, pentru că orice este posibil pentru cel care are o credinţă puternică. Omul i-a răspuns, cu lacrimi în ochi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” Adică avea credinţă, dar în acelaşi timp Îl ruga pe Domnul să îi dea şi mai multă credinţă.

Atunci Mântuitorul i-a spus duhului rău să plece, să iasă din băiat şi să nu se mai întoarcă. După ce l-a zguduit cu putere, diavolul a ieşit, dar copilul arăta ca mort. Domnul Hristos însă l-a luat de mână şi l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare.

Mai târziu, ucenicii l-au întrebat pe Mântuitorul de ce ei nu au putut scoate duhul rău din copil. El le-a răspuns că acest neam de demoni nu poate fi alungat decât cu rugăciune şi cu post.

Tot atunci El le-a spus ucenicilor ce urma să se întâmple de Paşti, că va fi omorât, dar va învia a treia zi. Ei însă nu au înţeles aceste cuvinte decât mai târziu.

Așadar, un tată își aduce fiul înaintea lui Hristos – un copil chinuit de un duh mut, aruncat când în foc, când în apă. Este imaginea extremă a neputinței omenești, unde nici ucenicii nu reușiseră să aducă vindecare. Strigătul tatălui rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din Evanghelie:  „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!”

Aici nu avem o credință perfectă, ci una frântă, amestecată cu îndoială. Și totuși, Hristos răspunde. Nu cere desăvârșire, ci sinceritate. Minunea se face nu pentru că omul este puternic în credință, ci pentru că își recunoaște slăbiciunea.

La final, Hristos spune ucenicilor: „Acest neam de demoni nu poate ieși decât cu rugăciune și post.” Mesajul este limpede: există răni și întuneric în om care nu pot fi vindecate superficial. Ele cer luptă duhovnicească, răbdare și adâncire în relația cu Dumnezeu.

Pericopa acestei duminici (Matei 4, 25; 5, 1-2) se adresează oricărui credincios. Nu e una exclusivistă. Fiecare dintre cei care se apleacă asupra ei e invitat să se identifice cu o categorie din cele prezentate. Să-și găsească rostul duhovnicesc. Să se apropie de ceea ce îl reprezintă mai bine cu conștiința că, atunci când te regăsești în ceea ce faci, realizezi cu mult mai multă ușurință performanța decât altminteri.

Mesajul despre pocăință al Învățătorului este urmat de enunțarea Fericirilor. Înainte de a le prezenta conținutul, evanghelistul ține să evidențieze un fapt important. Anume, că o mulțime mare de oameni venise să-L asculte în timp ce vorbea.

Narațiunea beneficiază de asemenea și de o descriere, ce-i drept sumară, a cadrului spațial. Datorită ei, momentul a supraviețuit în cercetarea teologică sub denumirea de „predica de pe munte”. Căci Hristos îl rostește de pe una dintre culmile Hatinului, spre a fi auzit mai bine de către cei care doreau să se împărtășească din înțelepciunea Sa.

Cine sunt, așadar, fericiții? Cei săraci cu duhul, cei ce plâng, cei blânzi, cei flămânzi și însetați după dreptate, cei milostivi, cei curați cu inima, făcătorii de pace și prigoniții pentru dreptate. Categorii sociale nedreptățite, ori oameni care se încăpățânează să trăiască o viață în răspăr cu lumea. Nu ca delicvenți, ci mai degrabă ca alternativă. Ca ființe ce nu abjură de la principii sănătoase și nu-și negociază demnitatea.

Căci nu e o rușine a plânge, atunci când e justificat acest lucru. Nu e greșit să fii flămând și însetat, atunci când cea de care-ți dorești să te saturi e dreptatea. Nu e nimic greșit în sărăcia cu duhul, atunci când ea e o formă de a rezista tentațiilor venite din partea unor oameni rău intenționați. Iar blândețea și pacea sunt elemente pe care lumea le-a proslăvit de la începuturile ei și orice societate sănătoasă le-a cultivat.

Fiecare dintre aceste categorii va beneficia de Împărăție. Fiul vine să arate și altceva. Răsplata va fi pe măsura fiecăreia dintre harisme, ori dintre suferințele îndurate. Pasajul se încheie cu un îndemn frumos și dădător de speranță: „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri”.

Mulțimile Îl urmează pe Hristos, iar El Se suie pe munte – locul întâlnirii dintre om și Dumnezeu. Aici începe cea mai înaltă învățătură a Evangheliei. Este începutul Fericirilor, unde logica lumii este răsturnată: nu cei puternici sunt fericiți, ci cei smeriți, nu cei sătui, ci cei flămânzi de dreptate, nu cei răzbunători, ci cei milostivi.

Muntele devine simbolul urcușului interior. Dacă în prima Evanghelie vedem omul căzut, aici vedem omul chemat să se ridice.

***

Cele două fragmente nu sunt întâmplător apropiate. În primul, omul strigă din adâncul suferinței: „Ajută necredinței mele!” În al doilea, Dumnezeu răspunde arătând drumul: Fericirile.

Cu alte cuvinte Hristos vindecă omul rănit și apoi îl învață cum să trăiască vindecat. Această duminică ne pune înainte o realitate foarte actuală: avem credință, dar și îndoială, avem dorință de bine, dar și slăbiciune, cădem, dar vrem să ne ridicăm.

Și tocmai aici se întâlnește omul cu Hristos. Nu ni se cere perfecțiune, ci sinceritate. Nu ni se cere să nu cădem, ci să nu rămânem căzuți.

În vale, un tată plânge și un copil se zbate între viață și moarte. Pe munte, Dumnezeu rostește fericirea celor smeriți. Între aceste două locuri este viața noastră.

Coborâm mereu în neputință, dar suntem chemați mereu să urcăm. Și de fiecare dată când spunem, cu inimă frântă: „Doamne, ajută necredinței mele”,Hristos ne ia de mână și ne urcă, încet, spre lumină.