O lecție cunoscută. Când Iranul încearcă să fie independent, Occidentul intervine!

Lovitura de stat iraniană din 1953 este una dintre cele mai importante intervenții externe din istoria modernă a Orientului Mijlociu. În Iran este cunoscută adesea sub numele de „coup d’état împotriva lui Mossadegh” și este încă o rană politică deschisă. Figura centrală a fost premierul iranian Mohammad Mossadegh, un politician naționalist și foarte popular în acea vreme.

În prima jumătate a secolului XX, petrolul Iranului era controlat aproape complet de compania britanică Anglo-Iranian Oil Company (astăzi BP).

Problema era că profiturile mergeau în mare parte în Regatul Unit, Iranul primea o parte foarte mică din venituri, condițiile de muncă pentru iranieni erau extrem de proaste. Acest lucru a provocat o mare frustrare națională.

În 1951, Mossadegh a făcut un pas istoric, a naționalizat industria petrolieră iraniană. A fost un gest extrem de popular în Iran, dar a provocat o criză majoră cu Regatul Unit. Britanicii au răspuns cu embargo economic, blocadă petrolieră, presiune diplomatică

În contextul Războiului Rece, britanicii au convins Statele Unite că Mossadegh ar putea împinge Iranul spre influența sovietică. Astfel a fost organizată operațiunea secretă „Operation Ajax”. Planul a fost realizat de CIA și MI6. Metodele folosite au inclus finanțarea protestelor, propagandă în presă, mită pentru politicieni și ofițeri, mobilizarea unor grupuri de stradă

În august 1953 Mossadegh a fost răsturnat, arestat, pus în arest la domiciliu până la moarte. Puterea a fost consolidată în mâinile șahului Mohammad Reza Pahlavi, care a devenit apoi un aliat strategic al Statelor Unite și al Occidentului.

După lovitura de stat Iranul a devenit o monarhie autoritară, poliția secretă SAVAK a reprimat opoziția, Occidentul a sprijinit regimul pentru stabilitate și acces la petrol. Această situație a durat până la Revoluția iraniană din 1979, când șahul a fost răsturnat și a apărut republica islamică condusă de Ruhollah Khomeini.

Pentru mulți iranieni, lecția din 1953 este foarte clară: „Când Iranul încearcă să fie independent, Occidentul intervine.” Acest episod este prezent în manuale, discursuri politice, propaganda oficială. Regimul actual îl folosește constant pentru a demonstra că intervențiile occidentale urmăresc controlul asupra Iranului.

Lovitura de stat din 1953 explică mai multe lucruri din politica iraniană de azi: neîncrederea profundă față de SUA și Marea Britanie, obsesia pentru suveranitate și independență, justificarea controlului strict asupra opoziției interne, sensibilitatea extremă la orice semn de intervenție externă. De aceea, când apar presiuni sau atacuri externe, regimul iranian invocă adesea „lecția din 1953”.

În istoria geopolitică, acest episod este considerat una dintre cele mai importante operațiuni clandestine ale secolului XX și un moment care a schimbat profund relația dintre Iran și Occident.

Mulți istorici și politologi consideră că există o legătură directă între Lovitura de stat iraniană din 1953 și Revoluția iraniană din 1979. Ideea nu este că revoluția ar fi fost inevitabilă, dar că evenimentele din 1953 au schimbat profund direcția politică a Iranului.

Mossadegh reprezenta o altă posibilă evoluție a Iranului. El era naționalist, democrat în mare măsură, popular în societate, favorabil independenței economice. Iranul avea atunci parlament activ, presă relativ liberă, partide politice puternice. Mulți istorici spun că Iranul ar fi putut evolua către o monarhie constituțională sau o democrație parlamentară. Lovitura de stat a întrerupt acest proces.

După 1953, puterea s-a concentrat în mâinile monarhului Mohammad Reza Pahlavi. Pentru a preveni orice altă revoltă, opoziția politică a fost interzisă, presa a fost controlată, activiștii au fost arestați, instrumentul principal al represiunii a fost poliția secretă SAVAK. Acest regim autoritar a durat peste două decenii.

Pentru că opoziția moderată fusese distrusă după 1953, partidele liberale au dispărut, liderii seculari au fost marginalizați, în schimb, instituțiile religioase au rămas una dintre puținele rețele sociale necontrolate complet de stat.

De aici a apărut ascensiunea liderului religios Ruhollah Khomeini iar moscheile au devenit locuri de organizare politică.

Un alt efect major ce trebuie menționat este că șahul era perceput ca fiind susținut de Occident. În ochii multor iranieni, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii erau puterile care îl mențineau la putere.

Această percepție a fost alimentată de cooperarea militară, sprijinul politic occidental și modernizarea accelerată impusă de șah. În anii ’70, Iranul avea dezvoltare economică rapidă dar inegalitate mare, represiune politică, resentiment cultural. Toate acestea au culminat în Revoluția iraniană din 1979. Șahul a fugit din țară, iar Ruhollah Khomeini a instaurat republica islamică.

Într-un interviu acordat jurnalistei Robin Wright, una dintre cele mai bune și erudite voci privind Orientul Mijlociu, un coleg de breaslă iranian i-a explicat cine și de ce a pierdut Iranul: „Ați crezut că ați înțeles Iranul pentru că șahul vorbea engleză și pentru că cei din cabinetul său au citit Shakespeare. Ați crezut că este bun pentru că vedeați în el imaginea voastră. Dar el a înțeles Iranul la fel de puțin ca și voi, și de aceea ați eșuat amândoi.”

Pentru mulți istorici există un paradox. Intervenția occidentală din 1953 urmărea stabilitate, protejarea intereselor economice, prevenirea influenței sovietice, dar rezultatul pe termen lung a fost apariția unuia dintre cele mai anti-occidentale regimuri din lume.

De ce acest episod contează și astăzi? În discursul politic iranian, 1953 este prezentat ca dovada că Occidentul nu acceptă independența Iranului, intervențiile externe urmăresc controlul resurselor, opoziția internă poate fi manipulată din exterior. Acest lucru explică suspiciunea profundă față de intervențiile străine. Pentru istorici, 1953 este unul dintre acele momente rare în care o operațiune secretă a schimbat cursul politic al unei regiuni pentru decenii.

Există o temă pe care o discută frecvent istoricii geopolitici: dacă Mossadegh ar fi rămas la putere, Iranul ar fi putut deveni „Turcia democratică” a Orientului Mijlociu.

Dar n-a fost să fie. După șapte decenii istoria Iranului face mulți pași înapoi…