Suntem preocupați să demolăm sau să relocăm busturile publice ale unor scriitori și poeți pe care generații întregi i-au studiat în școală și să schimbăm numele instituțiilor care le-au cinstit memoria.
Între timp, corifeii corectitudinii politice par să uite că, în 1989, aproape 4 milioane de români aveau carnet de partid comunist, fiind, prin urmare, parte integrantă a unui regim totalitar.
Cu acești oameni ce facem? Îi condamnăm în timpul vieții? Așteptăm încă 50 de ani să treacă la cele veșnice cu toții? Îi așezăm la stâlpul infamiei publice? Îi trimitem în cartea neagră a istoriei?
Pentru a evita orice interpretare greșită, afirm limpede: Biserica Ortodoxă Română nu este nici cuib legionar, nici colhoz comunist. Biserica nu este un spațiu al ideologiilor. Nu ascundem steaguri verzi în mansardele locașurilor de cult și nici nu dormim cu simboluri comuniste sub pernă.
Însă este necesar să tragem un semnal de alarmă: să ne oprim din această vânătoare de vrăjitoare, din această învrăjbire fără limite.
Altfel, riscăm ca mâine să avem un alt „poet național”, să ajungem la arderea simbolică a cărților tuturor celor care nu corespund standardelor ideologice ale momentului și să ne arătăm unii pe alții cu degetul, cultivând ura pentru ceea ce nu am știut să vindecăm la timp.
O astfel de abordare nu va ajunge niciodată la un final satisfăcător.
Greșelile trecutului au nevoie de asumare, vindecare și iertare, nu de politici revanșarde care le readuc la suprafață tocmai când credeam că le-am depășit.
Extremismul, fie el comunist sau fascist, se hrănește din învrăjbire, din conflicte sterile, din lipsa dialogului onest și din dorința de a transforma orice diferență într-un motiv de dezbinare.
Ceea ce am scris aici am scris cu durere în inimă, pentru că avem datoria, ca preoți ai lui Hristos, să reamintim acest adevăr fundamental: dacă nu vom avea dragoste unii față de ceilalți, așa cum Hristos a avut și are față de noi, atunci ne vom lupta la nesfârșit cu morile de vânt.
Nu suntem chemați să ne dușmănim unii pe alții și, cu atât mai puțin, să-i dușmănim pe cei care au trecut deja la cele veșnice. Să arunce primul cu piatra cel care nu a greșit niciodată!
Biserica a avut enorm de suferit în perioada comunistă. Biserica a iertat. Biserica a iubit și a vindecat acolo unde era, poate, mai îndreptățită decât oricine să ceară să se facă dreptate. Și câți preoți și credincioși nu și-au găsit sfârșitul în temnițele comuniste!
Ne-ați auzit vreodată spunând că trebuie schimbat numele unei străzi denumite după un comunist sau să fie relocat vreun bust al unei astfel de persoane?
Noi, creștinii, căutăm dreptatea lui Dumnezeu, tocmai pentru că vedem unde duce dreptatea omenească: la o perpetuă dezbinare. Iar acolo unde este dezbinare nu este prezent harul dumnezeiesc și nici lucrările acestuia: iubirea și iertarea.
Adrian Agachi
