Sentimentul patriotic este o trăire delicată și discretă. El trăiește în suflete. Îl compromitem ușor dacă devenim aroganți. Dragostea de locul de naștere a noastră, a părinților, a bunilor și străbunilor (sentimentul patriotic este unul de dragoste!) se naște treptat, prin educația din familie și din clasele primare. Dacă ești fericit în familie, dacă părinții se înțeleg între ei și dacă te răsfață din când în când bunicii, atunci nici nu este nevoie de vorbă lungă.
Un vers de doină, un sunet de fluier, o poveste cu Făt-Frumos, o pară pârguită din pomul livezii de la țară, o unduire de fată îmbrăcată cu ie, o frunză ruginită, căzută pe trotuar toamna devreme sunt adesea îndeajuns ca să ne creeze rădăcini și să ne dea avântul de a cunoaște lumea, de a înțelege piramidele, de percepe un templu grec sau de a ne bucura de basmele lui Ispirescu. Patriotismul nostru ne dă capacitatea de a putea înțelege și iubi patriile altora.
Patriotismul acesta, perceput de mine ca dragoste, se sădește greu și rodește și mai greu. Din păcate, azi s-a creat o cezură, un fel de prăpastie între bunicii albiți de ani și de poveri (plini de prejudecăți, zic unii) și nepoții lor internauți (impulsivi și nerăbdători). Întotdeauna au fost conflicte între generații, dar a biruit mereu buna înțelegere.
Prăpastia se va putea umple cu înțelepciunea bătrânilor, cu setea de nou a tinerilor și cu munca stăruitoare a maturilor. Toți oamenii au niște datorii față de comunitate. Dacă ne înțelegem fiecare „datoria vieții noastre”, nimic nu este pierdut, deși avem uneori impresia că am rătăcit calea.
Din păcate, după 1989, s-a creat un trend în care mulţi îşi vorbesc de rău Ţara, îşi disprețuiască Neamul și se dispreţuiesc pe ei înșiși. Românii au avut așteptări disproporționat de mari după 1989, sperând că, în timp foarte scurt, va curge pentru toți lapte și miere. Viziunea nu era deloc realistă, dar cine să le explice și cine să asculte? Puținii oameni sceptici sau realiști care au atras atenția că lumea noastră nu se va schimba de la sine și nici în câțiva ani, au fost ironizați, discreditați, uitați.
Pe de altă parte, înainte de 1989, cine critica regimul era acuzat că critică țara, era declarat trădător și era pedepsit. România trebuia să fie atunci slăvită „în vers și cânt”, trebuia să fie mereu aureolată de glorie, cu trecut imaculat, cu prezent prosper și cu viitor de aur. De aceea, criticile la adresa românilor și a țării lor – venite deopotrivă din interior și din exterior – au fost legitime până la un punct. „Lauda de sine nu miroase-a bine”, dar persistența obstinată întru critică a condus repede la denigrare pe aproape toate planurile.
În cadru mai larg, mai ales după cele două războaie mondiale distrugătoare, pricinuite – se spunea complet greșit, de națiuni orgolioase și dominatoare – au apărut mulți „apostoli” ai globalismului, sub diferite forme, chiar de extremă stângă și de extremă dreaptă. Ideea de planetă complet amestecată, cu oameni absolut identici, obedienți, cu mințile spălate, un fel de roboți umani, nu este nouă, dar s-a accentuat în ultimii ani. S-au creat și mijloacele necesare pentru îndeplinirea acestui scop, mijloace subtile, greu de depistat de către omul de rând, needucat.
Anumiți intelectuali de mare valoare și cu priză la public au fost atrași – cu metode multiple, în funcție de convingerile și de slăbiciunile fiecăruia – de partea acestor idei. Pe acest fond, unii apărători ai națiunilor au marșat prea mult, exagerând și s-au umplut de ridicol. Alții, convinși de legitimitatea valorilor naționale care, reunite, dau concertul universal, au rămas cu vocile stinse, marginalizați, jenați de spectacolul trist al lumii.
Dincolo de toate aceste sinuozități, românii nu pot să fie obligați de nimeni să-și vorbească de bine țara și poporul. Ei trebuie să ajungă să fie convinși singuri că se poate trăi și în România, că de ei depinde ca să o ducă mai bine cu toții, că secretul succesului este munca stăruitoare, pregătirea de specialitate, respectul pentru cel de lângă tine, pentru mediu etc. Conferințele ținute la televizor, online, discursurile patetice în Parlament, clamarea grijii pentru „țărișoară” îi mai pot impresiona pe unii, dar nu conduc la binele țării.
Mulți ne batem cu pumnul în piept ca patrioți, îi declarăm eroi și martiri pe anumiți antecesori, stabilim zile de sărbătoare în memoria strămoșilor și a evenimentelor marcante din trecut, dar nu facem nimic practic pentru prezent, nu ne creștem cum se cade copiii, nu sădim un pom, nu clădim o casă, nu muncim cu dăruire acolo unde suntem meniți să muncim. Vrem să câștigăm bani buni pe muncă puțină sau fără muncă, să fim toți manageri și să lucrăm în multinaționale.
În general, românii se supraapreciază și așteaptă de la Țara Românească răsplăți nu în funcție de realitate, ci de ficțiunea în care unii trăiesc. Alții ne lamentăm cu gândul la trecutul glorios și ne plângem că acesta nu este cunoscut. Viața politică a fost acaparată, în parte, de ariviști, iar o parte din tinerii talentați ai țării își iau lumea în cap, punându-se în serviciul altor patrii și altor forțe.
Educarea românilor pentru dragostea de Neam și Ţară se realizează greu în mijlocul unui popor dezamăgit, dar se poate face. Ea trebuie făcută fără lozinci, fără discursuri sforăitoare, fără mustrări și apostrofări. Românii trebuie lăsați să se convingă singuri că au nevoie și ei (ca oricare popor) de o țară, adică de o casă și că prosperitatea acestei case depinde, în primul rând, de ei. Familia și școala au un rol hotărâtor în educație. Dar educația acesta trebuie să fie una făcută din convingere, lin, „ca vântul ce-adie pe poteci”.
Educație pentru locul natal se face prin toate materiile școlare. Este de ajuns ca la Fizică să fie pomeniți Aurel Vlaicu și Henri Coandă, la Științele Naturii Emil Racoviță și George Emil Palade, la matematică Grigore Moisil și Solomon Marcus și câți alții! Din anumite prestații publice, elevii și studenții înțeleg că toți românii din România au fost, sunt și vor fi proști. Ca să se poată schimba țara în bine – mă îndoiesc că dorim cu toții asta! – nu avem altă soluție decât s-o iubim.
Schimbarea în bine se face prin muncă, pasiune și încredere, iar acestea nu se pot manifesta, nu pot conduce la rezultate fără dragoste. Țara este realitate și ideal în același timp, nu este un pământ oarecare pe care trăim ca să nu murim. Se spune că trebuie să ne întrebăm nu ce ne-a dat nouă Ţara, ci ce i-am dat noi Ei. Eu aș adăuga că ne putem întreba, măcar din când în când, și ce ne-a dat nouă țara, însă, înainte de asta, nu este rău să-i dăm și noi ei ceea ce se cuvine, atât cât putem fiecare.
Ca să fii patriot este de ajuns să-ți faci datoria acolo unde ești pus: dacă ești elev, să înveți sârguincios, dacă ești profesor, să ții lecții bune, dacă ești hornar, să cureți cinstit hornurile, dacă ești contabil să faci calcule corecte etc. Nu să facem de toate și să credem că ne pricepem la toate. Dacă vom face asta, țara va fi mai bună pentru locuitorii ei și tot mai mulți români vor ajunge s-o respecte și s-o iubească.
(Articol scris în 2020)
