Duminica a 13-a după Rusalii ne aduce una dintre acele Evanghelii care, deși vorbește despre un trecut îndepărtat, pare scrisă pentru fiecare generație și, poate mai ales, pentru noi. Este Pilda lucrătorilor răi, din Matei 21, 33-43 – pilda viei și a lucrătorilor cărora stăpânul le încredințează via, dar care ajung să uite că nu le aparține.
Încet, încet, ne apropiem de finalul anului bisericesc. Parcă și Evangheliile Duminicilor capătă, pe măsură ce înaintăm, o gravitate aparte. Ne vorbesc tot mai apăsat despre responsabilitate, despre judecată, despre roadele pe care suntem chemați să le aducem.
Hristos spune că un om a sădit o vie, a împrejmuit-o, a săpat teascul, a zidit turnul și apoi a dat-o unor lucrători, plecând departe. Imaginea este limpede. Via este darul lui Dumnezeu, iar lucrătorii suntem noi.
Nu suntem proprietarii absoluți ai vieții, ai lumii, ai timpului pe care l-am primit. Suntem administratori. Ni s-a încredințat ceva și, mai devreme sau mai târziu, vine clipa în care Stăpânul viei cere ceea ce I se cuvine: roade.
Dar lucrătorii uită repede acest lucru. Când stăpânul trimite slujitorii să primească roadele, aceștia sunt bătuți, omorâți, alungați. În cele din urmă, stăpânul îl trimite chiar pe fiul său, spunând, în esență: „Pe fiul meu îl vor respecta.”
Și aici pilda devine cutremurătoare. Fiul este Hristos Însuși. Iar lucrătorii, în loc să primească pe Fiul, spun: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui.”
Este, în fond, drama omului care nu se mai mulțumește să primească darurile lui Dumnezeu, ci dorește să devină stăpân peste ceea ce i-a fost doar încredințat.
Și întrebarea rămâne. Hristos îi întreabă pe cei care îl ascultau ce va face stăpânul viei cu acei lucrători. Răspunsul lor este fără ezitare: îi va pierde pe cei răi și va da via altor lucrători, care îi vor da roadele la vremea lor.
Atunci Hristos rostește cuvintele psalmistului: „Piatra pe care au lepădat-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului.” Este una dintre marile chei ale Evangheliei. Ceea ce omul respinge poate fi tocmai ceea ce Dumnezeu a ales. Ceea ce pare slab poate deveni temelie. Ceea ce este disprețuit de lume poate deveni piatra de temelie a mântuirii.
Dar pilda nu este numai despre „ceilalți”. Aici cred că este frumusețea și, în același timp, severitatea acestei Duminici. Am putea fi tentați să citim pilda și să spunem: lucrătorii răi sunt aceia, cei care l-au respins pe Hristos, cei care au făcut răul…
Dar Evanghelia nu ne lasă atât de ușor să privim înspre ceilalți. Via este și astăzi aici. Și noi lucrăm în ea. Cu toții am primit ceva: timp, oameni, posibilități, o familie, prietenii, inteligență, putere de a face bine, ocazii de a ierta, de a ajuta, de a spune un cuvânt bun.
Întrebarea nu este, până la urmă, cât am primit, ci: Ce roade am dat? Și poate că, pe măsură ce anul bisericesc se apropie de capăt, întrebarea aceasta devine tot mai potrivită. Pentru că timpul are și el o „toamnă”.
Da, încet, încet, ne apropiem de sfârșitul unui alt an bisericesc. Și există ceva simbolic în această succesiune a Duminicilor. Am pornit cândva de la primele minuni, de la chemarea oamenilor, de la vindecări și pescuiri minunate. Am mers împreună prin Evanghelii, din minune în minune și din învățătură în învățătură.
Acum, parcă, drumul se îngustează. Evanghelia începe să ne întrebe nu numai ce a făcut Hristos pentru noi, ci și ce am făcut noi cu ceea ce ne-a fost dat. Via este frumoasă. A fost sădită cu grijă, împrejmuită, pregătită pentru rod.
Dar frumusețea ei nu este suficientă. La vremea roadelor, Stăpânul vine. Iar fiecare dintre noi va trebui să răspundă, într-un fel sau altul, la aceeași întrebare simplă și grea: Ce ai făcut cu via pe care ți-am încredințat-o?
Poate că acesta este unul dintre cele mai potrivite gânduri cu care să pășim spre ultimele Duminici ale anului bisericesc: nu ni se cere să fi fost lucrători fără greșeală, ci lucrători care nu au uitat niciodată al cui este pământul, via și rodul.
Iar câtă vreme încă mai este vreme, via poate rodi.
PS. Făcând o paralelă la „Pilda lucrătorilor răi”, Episcopul Sebastian al Slatinei și Romanaților atrage atenția că omul de azi se comportă barbar și grosolan cu „via” încredințată lui de Dumnezeu.
„Se înțelege că ‹via› încredințată lucrătorilor din evanghelia de astăzi este pământul acesta, pe care Dumnezeu ni l-a dat nouă, oamenilor, în stăpânire. Ce am făcut noi, pământenii, din lumea Lui?
Am otrăvit pământul cu chimicale de tot felul, din prea multă lăcomie. Am infectat aerul cu poluare, din nepăsare sau pentru câștig ușor. Am infestat apele cu gunoaie, din nesimțire și iresponsabilitate. Ne ucidem între noi, pentru pământ și resurse (prin războaie). Ne omorâm copiii (prin avort, eugenie) și bătrânii (prin eutanasie) de teama suprapopulării planetei sau din comoditate. „Igienizăm” lumea prin experimente medicale criminale.
Oare cât va mai răbda Dumnezeu această barbarie și nesocotire grosolană a voii Sale?”, se întreabă episcopul.
