Sunt sărbători care ne vorbesc despre o minune. Sunt altele care ne aduc înaintea ochilor o pildă, o întâlnire, o vindecare sau un moment din viața Mântuitorului. Și există o sărbătoare care ne așază în față Crucea.
Nu ca pe un simplu obiect. Nu ca pe un ornament religios. Nu doar ca pe semnul pe care îl facem, uneori aproape mecanic, atunci când intrăm într-o biserică. Crucea este, pentru creștinism, povestea unei răsturnări extraordinare de sens.
În lumea veche, crucea era un instrument al rușinii și al morții. Era destinată celor socotiți vrednici de cea mai grea pedeapsă. Pe ea nu se murea doar fizic; omul era, înainte de toate, umilit, expus, lepădat de societate. Și tocmai această cruce a devenit, prin Hristos, semnul mântuirii.
Aici se află una dintre marile taine ale credinței creștine. Ceea ce părea să fie capătul a devenit început. Ceea ce părea înfrângere s-a transformat în biruință. Ceea ce părea rușine a devenit slavă.
Sărbătoarea din 14 septembrie este legată de un moment important din istoria creștinismului. După răstignirea și Învierea Mântuitorului, Crucea pe care fusese răstignit a rămas la Ierusalim. Odată cu trecerea timpului, locul a fost acoperit, iar peste el au fost ridicate construcții păgâne. Memoria locului sfânt nu a dispărut însă.
În secolul al IV-lea, după convertirea împăratului Constantin cel Mare, începe o adevărată căutare a locurilor legate de viața și Patimile lui Hristos. Tradiția creștină spune că Sfânta Împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin, a venit la Ierusalim și a căutat Crucea Mântuitorului. Au fost descoperite trei cruci. Dar care era Crucea lui Hristos?
Potrivit tradiției, răspunsul a venit printr-o minune. O femeie grav bolnavă a fost atinsă, pe rând, de cele trei cruci. La atingerea Sfintei Cruci, s-a vindecat. Crucea fusese recunoscută. Și atunci s-a întâmplat ceva care explică însuși numele sărbătorii: Crucea a fost înălțată, pentru ca poporul să o poată vedea și cinsti.
Nu ascunsă. Nu ținută departe de oameni. Înălțată. De ce „Înălțarea”? Cuvântul acesta este important. Crucea lui Hristos nu este doar găsită. Ea este ridicată înaintea oamenilor. Gestul are o puternică semnificație simbolică. Crucea trebuie văzută, recunoscută și asumată.
De aceea, în bisericile ortodoxe, Crucea ocupă un loc central. De aceea o întâlnim pe turlele bisericilor, pe altare, la marginea drumurilor, în casele oamenilor și, poate cel mai important, asupra noastră. Când facem semnul Sfintei Cruci, spunem fără cuvinte ceva esențial: Îmi asum credința în Hristos cel răstignit și înviat.
Dar Crucea ne cere mai mult decât o declarație. Ne cere să înțelegem. Crucea nu înseamnă numai suferință Există o tentație firească de a privi Crucea doar prin prisma suferinței. Hristos a fost batjocorit. A fost lovit. A fost condamnat pe nedrept. A purtat Crucea. A fost răstignit.
Dar povestea nu se termină acolo. Dacă s-ar termina pe Golgota, Crucea ar rămâne doar imaginea unei tragedii. Creștinismul însă pune imediat lângă Cruce Învierea. De aceea, Crucea nu este numai despre moarte. Este despre moartea care nu are ultimul cuvânt.
Nu este numai despre suferință. Este despre sensul pe care iubirea îl poate da suferinței. Nu este numai despre sacrificiu. Este despre dăruire. Iar aceasta poate fi una dintre cele mai importante lecții pentru omul de astăzi.
Fiecare om are o cruce. Poate că aici sărbătoarea devine cu adevărat personală. Fiecare dintre noi are, într-un fel sau altul, o cruce. O boală, o pierdere, o despărțire, o nedreptate, o singurătate, o dezamăgire, o teamă pentru cei dragi. Uneori, crucea este vizibilă. Alteori, nimeni nu știe cât de greu îi este unui om care zâmbește. Dar Evanghelia ne învață că nu trebuie să fugim de fiecare dificultate ca și cum orice suferință ar fi lipsită de sens.
Există suferințe care ne zdrobesc. Și există suferințe pe care, cu credință, le putem transforma în răbdare, în înțelepciune, în apropiere de Dumnezeu și, uneori, în puterea de a-i înțelege mai bine pe ceilalți. Asta nu înseamnă să iubim suferința. Înseamnă să nu-i permitem suferinței să ne golească de sens.
Crucea mai spune ceva. Hristos nu a fost înfrânt pentru că a ajuns pe Cruce. Dimpotrivă. Acolo, în ceea ce părea punctul absolut al neputinței, se descoperă libertatea iubirii Sale. „Doamne, iartă-le lor” – aceasta este una dintre cele mai greu de înțeles expresii ale Evangheliei.
În fața violenței, Hristos răspunde prin iertare. În fața urii, prin iubire. În fața morții, prin viață. Poate că tocmai aici se află puterea extraordinară a Crucii: ea nu răspunde răului cu un rău mai mare. Îl biruie altfel.
14 septembrie este și o zi în care Biserica ne cere, parcă, să ne oprim puțin. Să privim Crucea. Și să ne întrebăm ce mai înseamnă ea pentru noi. O purtăm la gât, dar o purtăm și în suflet? Facem semnul Crucii, dar îi mai înțelegem sensul? Cerem ajutorul lui Dumnezeu în momentele grele, dar știm să-I mulțumim și atunci când lucrurile merg bine?
Crucea nu este o promisiune că vom avea o viață fără necazuri. Este promisiunea că nu suntem singuri în mijlocul lor. Și poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase înțelegeri ale credinței.
Privind în urmă la duminicile pe care le-am parcurs împreună, am întâlnit oameni bolnavi, oameni aflați în suferință, oameni speriați, oameni care au cerut ajutor, oameni care au avut nevoie să creadă.
Am văzut minuni. Dar, dincolo de minuni, am încercat să descoperim cine este Hristos. Iar acum, Crucea ne așază înaintea răspunsului într-o formă cum nu se poate mai puternică. Hristos este Cel care nu doar vindecă. Este Cel care se dăruiește. Nu doar Cel care potolește furtuna. Este Cel care trece prin cea mai cumplită furtună omenească fără să înceteze să iubească.
Nu doar Cel care înmulțește pâinile. Este Cel care se oferă pe sine. Și nu doar Cel care ne spune cum să trăim. Este Cel care ne arată, prin propria sa viață, până unde poate merge iubirea.
De aceea Crucea nu este sfârșitul călătoriei noastre. Este una dintre cele mai importante chei prin care putem înțelege tot ceea ce am descoperit până acum. Iar deasupra Crucii, dincolo de Golgota, rămâne lumina Învierii.
Înălțarea Sfintei Cruci ne amintește, așadar, că nu orice cădere este un sfârșit, că nu orice suferință este zadarnică și că moartea nu are ultimul cuvânt. Crucea se ridică.
Și, odată cu ea, se ridică și speranța…
