Evanghelia acestei duminici, a 15-a după Rusalii, de la Sfântul Evanghelist Ioan, 3, 13-17, ne așază în fața unei întâlniri aparte. Nu avem de această dată o mulțime care îl urmează pe Iisus, un bolnav care așteaptă vindecarea sau o minune care să uimească. Avem un om care vine la Hristos noaptea.
Se numește Nicodim. Este fariseu, unul dintre oamenii importanți ai comunității iudaice, membru al Sinedriului. Un om educat, cunoscător al Scripturilor, obișnuit să pună întrebări și să caute răspunsuri. Și totuși, în fața lui Iisus, descoperă că există întrebări la care cunoașterea omenească nu este suficientă.
Nicodim vine noaptea. Poate din teamă, poate din prudență, poate pentru că nu vrea să fie văzut. Dar poate că noaptea are și o altă semnificație: este noaptea unui suflet care caută lumină. Și aici începe una dintre cele mai profunde convorbiri din Evanghelie.
Nicodim îi spune lui Iisus că nimeni nu poate face minunile pe care le face el dacă Dumnezeu nu este cu el. Este, într-un fel, o mărturisire prudentă. Nu spune încă cine crede că este Iisus. Dar recunoaște că în El există ceva ce depășește puterea omenească.
Hristos însă nu îi răspunde la suprafața întrebării. Îl conduce mult mai adânc. Îi vorbește despre nașterea din nou, despre schimbarea omului din interior, despre trecerea de la o existență pur omenească la una luminată de Dumnezeu. Nicodim nu înțelege.
Și tocmai aici întâlnim una dintre marile frumuseți ale acestei Evanghelii: Nicodim este un om care știe multe, dar descoperă că nu știe ceea ce este esențial. Pentru că există o diferență între a ști despre Dumnezeu și a-l cunoaște pe Dumnezeu. Poți cunoaște Scriptura și să nu-i fi pătruns încă duhul. Poți vorbi despre credință și să nu fi lăsat credința să te transforme. Poți ști multe despre Hristos și, totuși, să nu fi ajuns încă la întâlnirea adevărată cu el.
Nicodim este, poate, imaginea omului aflat în căutare. Iar căutarea lui este sinceră. În continuarea convorbirii, Iisus îi amintește lui Nicodim de șarpele de aramă pe care Moise l-a înălțat în pustie. Cei mușcați de șerpi priveau spre el și trăiau.
Imaginea devine, în cuvintele lui Hristos, o prefigurare a Crucii. „Și după cum Moise a înălțat șarpele în pustie, așa trebuie să Se înalțe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă viață veșnică.”
Aici Evanghelia schimbă perspectiva. Minunile despre care am vorbit în duminicile precedente ne-au arătat puterea lui Hristos asupra bolii, asupra demonilor, asupra naturii și chiar asupra limitelor omenești. Acum însă ni se dezvăluie scopul mai înalt al venirii Sale.
Hristos nu a venit doar să vindece trupuri. Nu a venit doar să potolească furtuni. Nu a venit doar să înmulțească pâinile sau să redea vederea orbilor. A venit pentru ceva infinit mai mare: să dea omului viață veșnică. Iar această revelație atinge apogeul în cele două versete pe care aproape orice creștin le cunoaște:
„Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Și apoi: „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea.”
Poate că nu există multe locuri în Noul Testament în care esența creștinismului să fie concentrată atât de limpede. Dumnezeu iubește lumea. Nu o lume ideală, fără greșeli, fără păcate, fără slăbiciuni. Ci lumea aceasta.
Cu oamenii ei neliniștiți, rătăciți, îndoielnici, căzuți și ridicați din nou. Cu Nicodimii ei care vin noaptea. Cu Petrii care se leapădă și apoi plâng. Cu Toma care se îndoiește. Cu femeia samarineancă. Cu vameșii. Cu demonizații. Cu bolnavii. Cu cei care Îl urmează și cu cei care Îl părăsesc. Aceasta este lumea pe care Dumnezeu nu o abandonează.
Și poate că aici se află lecția acestei duminici. Noi suntem adesea tentați să privim credința ca pe un sistem de răsplată și pedeapsă: dacă ești bun, Dumnezeu te primește; dacă greșești, Dumnezeu te respinge. Evanghelia spune ceva mult mai profund.
Dumnezeu face primul pas. Iubirea Lui precede răspunsul nostru. Nu pentru că omul este perfect vine Hristos. Ci pentru că omul are nevoie de mântuire. Nu pentru că lumea este vrednică prin ea însăși, ci pentru că Dumnezeu o iubește. Și poate tocmai de aceea cuvântul „mântuire” trebuie înțeles mai larg decât îl folosim uneori.
Mântuirea nu înseamnă doar scăparea de o pedeapsă. Înseamnă recuperarea omului, întoarcerea lui către Dumnezeu, vindecarea rupturii dintre Creator și creatură, redescoperirea sensului existenței și, în cele din urmă, intrarea în viața veșnică.
Dar să ne întoarcem pentru o clipă la Nicodim. El vine noaptea. Și nu este greu să ne recunoaștem, uneori, în el. Pentru că și noi avem nopțile noastre. Momentele în care nu mai înțelegem. Momentele în care credința este încercată. Momentele în care avem întrebări la care nimeni nu pare să aibă răspuns. Momentele în care ne apropiem de Dumnezeu cu sfială, poate chiar cu teamă, neștiind exact ce să-I spunem.
Nicodim ne arată că nu trebuie să avem toate răspunsurile pentru a veni la Hristos. Este suficient să avem curajul de a pune întrebarea. El nu înțelege imediat tot ce îi spune Iisus. Dar întâlnirea aceea nu rămâne fără urmări.
Mai târziu, îl vom regăsi pe Nicodim apărându-l pe Iisus în fața celor care voiau să-l condamne. Iar după moartea lui Hristos, Nicodim vine împreună cu Iosif din Arimateea și participă la punerea sa în mormânt.
Omul care venise noaptea nu mai este același. Lumina întâlnită în noapte începe să lucreze în el. Așa se leagă și această duminică de călătoria noastră. Am pornit de la minuni. Am văzut oameni bolnavi vindecați, oameni stăpâniți de rău eliberați, oameni fără speranță ridicați, pâinea înmulțită, furtuna potolită.
Dar fiecare episod ne-a împins puțin mai departe. Minunea nu este niciodată doar minune. Ea este un semn. Ne spune ceva despre Cel care o săvârșește. Iar acum, în convorbirea cu Nicodim, Hristos ne spune aproape direct de ce a venit.
Nu pentru spectacolul minunii. Nu pentru admirația oamenilor. Nu pentru putere omenească. Ci pentru iubire. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Poate că aici trebuia să ajungem.
După toate minunile, după toate vindecările, după toate semnele, să descoperim că în centrul lor nu se află puterea, ci iubirea. Iubirea care vindecă. Iubirea care iartă. Iubirea care caută omul pierdut. Iubirea care merge până la Cruce.
Și iubirea care deschide drumul către Înviere și către viața veșnică. Nicodim pleacă din întâlnirea cu Iisus fără să fi primit o rețetă simplă pentru viață. Primește însă ceva mult mai important: o altă perspectivă asupra existenței.
Înțelege că Dumnezeu nu poate fi redus la reguli, ritualuri și cunoaștere intelectuală. Că omul trebuie să se schimbe dinlăuntru. Că Dumnezeu nu este un judecător care așteaptă greșeala pentru a pedepsi. Că Dumnezeu este Tatăl care își iubește lumea și Își trimite Fiul pentru a o mântui.
Iar aceasta este, poate, invitația acestei duminici pentru fiecare dintre noi. Să ieșim, măcar din când în când, din zgomotul zilei și să avem propria noastră „noapte” a lui Nicodim. Un timp în care să ne oprim. Să întrebăm. Să ascultăm. Și să-l lăsăm pe Hristos să ne vorbească.
Pentru că uneori, cea mai importantă minune nu este aceea că Dumnezeu schimbă lumea din jurul nostru, ci aceea că începe să schimbe lumea din noi. Iar când această schimbare începe, înțelegem și rostul tuturor minunilor despre care am vorbit până acum.
Ele nu ne-au fost date doar ca să ne uimească. Ne-au fost date ca să ne conducă, încet, către această certitudine: Dumnezeu este iubire. Și pentru această lume, cu toate rănile și rătăcirile ei, Fiul Său a venit. Nu ca s-o osândească. Ci ca s-o mântuiască.
