„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.” Câteva cuvinte simple. Atât de simple, încât aproape că trecem peste ele. Și totuși, în această simplitate se află una dintre cele mai tulburătoare lecții pe care le-a primit vreodată omul.
Să faci altuia ceea ce ai vrea să-ți facă el ție. Am putea spune că aceasta este regula de aur a conviețuirii între oameni. Numai că Hristos nu se oprește aici. El merge mult mai departe: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă și vă rugați pentru cei ce vă fac necazuri.”
Aici începe adevărata dificultate. Să iubești un om care te iubește nu este, în fond, ceva ieșit din comun. Să răspunzi unui bine cu un alt bine este firesc. Chiar și omul care nu-l cunoaște pe Dumnezeu poate înțelege această logică.
Dar ce faci când în fața ta se află omul care te-a rănit? Cel care te-a nedreptățit. Cel care te-a umilit. Cel care ți-a întors spatele atunci când aveai nevoie de el. Cel care ți-a făcut rău și poate nici măcar nu regretă. Aici, Evanghelia schimbă regulile.
Hristos nu ne cere să iubim răul. Nu ne cere să spunem că nedreptatea este dreptate și nici că răul nu trebuie oprit. Nu ne cere să devenim nepăsători în fața nedreptății. Ne cere însă ceva mult mai greu: să nu lăsăm răul celuilalt să ne transforme și pe noi în oameni ai răului.
Este o diferență uriașă. Poți să te aperi fără să urăști. Poți să condamni o faptă fără să condamni definitiv omul. Poți să te îndepărtezi de cineva fără să-i dorești pieirea. Poți chiar să ierți fără să uiți ceea ce s-a întâmplat. Iertarea creștină nu înseamnă că memoria trebuie ștearsă. Înseamnă că ceea ce s-a întâmplat nu mai are voie să-ți otrăvească sufletul.
Poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai mari libertăți pe care ni le oferă Hristos. Pentru că ura îl ține captiv nu numai pe cel asupra căruia este îndreptată, ci și pe cel care o poartă.
Omul care urăște retrăiește mereu aceeași rană. Se întoarce la ea, o desface, o cercetează, o adâncește. Uneori, după ani, omul care ne-a făcut răul a dispărut din viața noastră, dar noi continuăm să-l purtăm în suflet.
Hristos ne spune: eliberează-te. Și ne arată calea: fă bine, binecuvântează, roagă-te. Nu pentru că celălalt ar merita neapărat toate acestea, ci pentru ca tu să rămâi ceea ce Dumnezeu te-a chemat să fii. „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”Aici este una dintre marile rupturi dintre logica lumii și logica Evangheliei.
Lumea spune: îți dau dacă îmi dai. Hristos spune: dă chiar și atunci când nu primești nimic înapoi. Lumea spune: te respect dacă mă respecți. Hristos spune: respectă omul chiar și atunci când el nu știe să te respecte. Lumea spune: iert dacă îmi ceri iertare. Hristos spune: începe tu.
Este greu. Uneori pare aproape imposibil. Și poate că tocmai de aceea Hristos încheie acest fragment cu o explicație care schimbă totul: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.”
Iată măsura. Nu ceilalți oameni. Nu ceea ce ne-au făcut. Nu ceea ce credem că merităm. Ci Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu ne iubește numai atunci când suntem vrednici de iubirea Lui. Dacă ar fi așa, niciunul dintre noi nu ar avea motive să spere.
Dumnezeu iubește și atunci când omul greșește. Îl așteaptă pe cel care se îndepărtează. Îl primește pe cel care se întoarce. Lasă mereu deschisă posibilitatea revenirii. Iar creștinismul începe să fie înțeles cu adevărat abia atunci când omul descoperă că nu poate cere de la Dumnezeu ceea ce refuză să ofere semenului său.
Vrem iertare? Să învățăm să iertăm. Vrem milă? Să avem milă. Vrem răbdare? Să fim răbdători. Vrem ca Dumnezeu să nu ne judece după cea mai urâtă faptă a noastră? Să nu-l reducem nici noi pe celălalt la cea mai urâtă faptă a lui.
Și poate că aici se află una dintre cele mai frumoase legături cu drumul pe care l-am parcurs împreună până acum în „Frumoasele noastre Duminici”.
Am întâlnit oameni bolnavi, oameni chinuiți, oameni fără speranță. Am văzut minuni. Am văzut puterea lui Hristos asupra bolii, asupra fricii, asupra demonilor, asupra naturii dezlănțuite. Am văzut cum pâinile puține devin hrană pentru mulțime și cum credința îl ridică pe omul căzut.
Dar, încet-încet, Evanghelia ne mută privirea. Nu mai este vorba doar despre ceea ce poate face Hristos pentru om. Începe să fie vorba despre ceea ce trebuie să devină omul după întâlnirea cu Hristos. Și aceasta este poate treapta următoare a călătoriei noastre. Minunea se petrece în afara noastră și ne uimește. Cuvântul lui Hristos începe însă să lucreze înăuntrul nostru și ne schimbă.
A iubi un vrăjmaș nu înseamnă să-l transformi într-un prieten peste noapte. Înseamnă, mai întâi, să refuzi să-i răspunzi cu aceeași monedă. Să nu întorci blestem pentru blestem. Să nu întorci răul pentru rău. Să nu te bucuri când celui care ți-a făcut rău îi merge rău.
Și, poate cel mai greu dintre toate, să poți spune în rugăciune: „Doamne, ai grijă și de el.” Chiar dacă încă te doare. Poate că aceasta este adevărata măsură a iubirii creștine: nu faptul că nu mai simți rana, ci faptul că rana nu mai produce rău prin tine.
De aceea, cuvintele lui Hristos nu sunt o simplă lecție despre bunătate. Sunt un drum spre libertate. Cel care urăște rămâne legat de cel pe care îl urăște. Cel care iartă rupe lanțul. Iar cel care ajunge să se roage pentru cel care i-a făcut rău face un pas uriaș spre asemănarea cu Dumnezeu.
„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” Poate că acesta este, în cele din urmă, sensul întregii Evanghelii pe care o citim duminică de duminică: Hristos nu vine doar să ne arate puterea lui Dumnezeu. Vine să ne învețe cum să devenim oameni.
Iar omul adevărat nu este cel care nu a fost niciodată rănit. Este cel care, fiind rănit, refuză să rănească la rândul lui. Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele minuni dintre toate.
„Și precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea.” Câteva cuvinte simple. Atât de simple, încât aproape că trecem peste ele. Și totuși, în această simplitate se află una dintre cele mai tulburătoare lecții pe care le-a primit vreodată omul.
Să faci altuia ceea ce ai vrea să-ți facă el ție. Am putea spune că aceasta este regula de aur a conviețuirii între oameni. Numai că Hristos nu se oprește aici. El merge mult mai departe: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine celor ce vă urăsc, binecuvântați pe cei ce vă blestemă și vă rugați pentru cei ce vă fac necazuri.”
Aici începe adevărata dificultate. Să iubești un om care te iubește nu este, în fond, ceva ieșit din comun. Să răspunzi unui bine cu un alt bine este firesc. Chiar și omul care nu-l cunoaște pe Dumnezeu poate înțelege această logică.
Dar ce faci când în fața ta se află omul care te-a rănit? Cel care te-a nedreptățit. Cel care te-a umilit. Cel care ți-a întors spatele atunci când aveai nevoie de el. Cel care ți-a făcut rău și poate nici măcar nu regretă. Aici, Evanghelia schimbă regulile.
Hristos nu ne cere să iubim răul. Nu ne cere să spunem că nedreptatea este dreptate și nici că răul nu trebuie oprit. Nu ne cere să devenim nepăsători în fața nedreptății. Ne cere însă ceva mult mai greu: să nu lăsăm răul celuilalt să ne transforme și pe noi în oameni ai răului.
Este o diferență uriașă. Poți să te aperi fără să urăști. Poți să condamni o faptă fără să condamni definitiv omul. Poți să te îndepărtezi de cineva fără să-i dorești pieirea. Poți chiar să ierți fără să uiți ceea ce s-a întâmplat. Iertarea creștină nu înseamnă că memoria trebuie ștearsă. Înseamnă că ceea ce s-a întâmplat nu mai are voie să-ți otrăvească sufletul.
Poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai mari libertăți pe care ni le oferă Hristos. Pentru că ura îl ține captiv nu numai pe cel asupra căruia este îndreptată, ci și pe cel care o poartă.
Omul care urăște retrăiește mereu aceeași rană. Se întoarce la ea, o desface, o cercetează, o adâncește. Uneori, după ani, omul care ne-a făcut răul a dispărut din viața noastră, dar noi continuăm să-l purtăm în suflet.
Hristos ne spune: eliberează-te. Și ne arată calea: fă bine, binecuvântează, roagă-te. Nu pentru că celălalt ar merita neapărat toate acestea, ci pentru ca tu să rămâi ceea ce Dumnezeu te-a chemat să fii. „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Că și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei.”Aici este una dintre marile rupturi dintre logica lumii și logica Evangheliei.
Lumea spune: îți dau dacă îmi dai. Hristos spune: dă chiar și atunci când nu primești nimic înapoi. Lumea spune: te respect dacă mă respecți. Hristos spune: respectă omul chiar și atunci când el nu știe să te respecte. Lumea spune: iert dacă îmi ceri iertare. Hristos spune: începe tu.
Este greu. Uneori pare aproape imposibil. Și poate că tocmai de aceea Hristos încheie acest fragment cu o explicație care schimbă totul: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.”
Iată măsura. Nu ceilalți oameni. Nu ceea ce ne-au făcut. Nu ceea ce credem că merităm. Ci Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu nu ne iubește numai atunci când suntem vrednici de iubirea Lui. Dacă ar fi așa, niciunul dintre noi nu ar avea motive să spere.
Dumnezeu iubește și atunci când omul greșește. Îl așteaptă pe cel care se îndepărtează. Îl primește pe cel care se întoarce. Lasă mereu deschisă posibilitatea revenirii. Iar creștinismul începe să fie înțeles cu adevărat abia atunci când omul descoperă că nu poate cere de la Dumnezeu ceea ce refuză să ofere semenului său.
Vrem iertare? Să învățăm să iertăm. Vrem milă? Să avem milă. Vrem răbdare? Să fim răbdători. Vrem ca Dumnezeu să nu ne judece după cea mai urâtă faptă a noastră? Să nu-l reducem nici noi pe celălalt la cea mai urâtă faptă a lui.
Și poate că aici se află una dintre cele mai frumoase legături cu drumul pe care l-am parcurs împreună până acum în „Frumoasele noastre Duminici”.
Am întâlnit oameni bolnavi, oameni chinuiți, oameni fără speranță. Am văzut minuni. Am văzut puterea lui Hristos asupra bolii, asupra fricii, asupra demonilor, asupra naturii dezlănțuite. Am văzut cum pâinile puține devin hrană pentru mulțime și cum credința îl ridică pe omul căzut.
Dar, încet-încet, Evanghelia ne mută privirea. Nu mai este vorba doar despre ceea ce poate face Hristos pentru om. Începe să fie vorba despre ceea ce trebuie să devină omul după întâlnirea cu Hristos. Și aceasta este poate treapta următoare a călătoriei noastre. Minunea se petrece în afara noastră și ne uimește. Cuvântul lui Hristos începe însă să lucreze înăuntrul nostru și ne schimbă.
A iubi un vrăjmaș nu înseamnă să-l transformi într-un prieten peste noapte. Înseamnă, mai întâi, să refuzi să-i răspunzi cu aceeași monedă. Să nu întorci blestem pentru blestem. Să nu întorci răul pentru rău. Să nu te bucuri când celui care ți-a făcut rău îi merge rău.
Și, poate cel mai greu dintre toate, să poți spune în rugăciune: „Doamne, ai grijă și de el.” Chiar dacă încă te doare. Poate că aceasta este adevărata măsură a iubirii creștine: nu faptul că nu mai simți rana, ci faptul că rana nu mai produce rău prin tine.
De aceea, cuvintele lui Hristos nu sunt o simplă lecție despre bunătate. Sunt un drum spre libertate. Cel care urăște rămâne legat de cel pe care îl urăște. Cel care iartă rupe lanțul. Iar cel care ajunge să se roage pentru cel care i-a făcut rău face un pas uriaș spre asemănarea cu Dumnezeu.
„Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv.” Poate că acesta este, în cele din urmă, sensul întregii Evanghelii pe care o citim duminică de duminică: Hristos nu vine doar să ne arate puterea lui Dumnezeu. Vine să ne învețe cum să devenim oameni.
Iar omul adevărat nu este cel care nu a fost niciodată rănit. Este cel care, fiind rănit, refuză să rănească la rândul lui. Și poate că aceasta este una dintre cele mai grele minuni dintre toate.
